Cafea cu dragoste...

Asa, si daca tot mi-a revenit putin good mood-ul am sa va povestesc putin despre alte locuri minunate din Berlin. Cafenele si localurile care te fac sa visezi. Doar prin numele lor ele te cheama sa intri si sa te asezi... De la nume de personalitati, la numele unor lucruri banale, pana la poate cea mai indrazneata intrebare pusa candva tarziu in noapte... toate au servit drept inspiratie si uite ce-a iesit: "An einem Sonntag im August" (Intr-o zi de duminica in august), "Schockoladen", "Frieda Kahlo", "Einstein Café", "Alte Kantine" (Cantina veche), "Roter Salon" (Salonul rosu), "Grüner Salon" (Salonul verde), "Zu mir oder zu dir?" (La tine sau la mine?) sau "Clärchens Ballhaus".

Ultimul local amintit, "Clärchens Ballhaus" se afla intr-un vechi complex, o casa a balurilor. In "Spiegelsaal", sala cu oglinzi, se afla "Das Gipsy Restaurant", iar acolo se tin o data pe luna baluri. Sala este impresionanta si asta pentru ca ea arata asa... ca odinioara. Nu a fost renovata. Peretii sunt innegriti, oglinzile crapate si fumurii, iar energia electrica lipseste. Incaperea este iluminata de lumanari, iar muzica este amplificata prin cabluri trase de la parterul cladirii. "Die Gipsy Gentelmen" este formatia care mentine atmosfera vie printr-un fel de gipsy-jazz. Iar pentru ca experienta este unica si atmosfera de neuitat se fac rezervari cu muuult timp inainte.


Mmmm... hai ca si noi avem locurile noastre. Cine ma scoate la o cafa pe o terasa in Unirii?

She will be fine

Lumea ma tot cearta ca mi-am neglijat statutul de "SpiOance", ca nu am mai scris nimic pe blog. Trebuie sa recunosc ca au fost muuulte motive. Eu cred ca sufar de o mica depresie. Nu vreau sa par fitzoasa... sau nici nu stiu cum se numeste genul acela de om, care a stat o perioada, fie ea cat de scurta, in straintate si se intoarce si vorbeste intruna doar de cat de bine e acolo si cat de rau este aici. "Vaii, aici la Romania....". Am observat doar ca in cele 3 luni in care am lipsit, nu s-a schimbat mai nimic... am revenit si am primit instantaneu senzatia ca nici nu as fi fost plecata. Cred ca sufar de "Sindromul after Berlin" sau asa cumva... Totul pare vechi, haotic, oamenii sunt posomorati, ingrijorati si stresati... si sincer, nu prea pot sa ii condamn.
La Berlin, mediul nou de acolo ma impresiona la fiecare pas, imi oferea mereu ceva curios si deosebit. Iar acum cred ca e si vina mea, ca nici macar nu mai incerc sa ma las impresionata de nimic. Eh, dar vor veni ele momentele in care ma voi detasa... deocamdata e cam greu. Dar asta nu a fost singurul motiv pentru care nu am mai scris nimic. Cu mintea tot departe la Berlin simteam ca mai am atatea de povestit... Doar ca la scurt timp de la sosirea mea acasa aflasem teribila veste despre Sanja... cea care mi-a fost foarte apropiata in ultimele 3 luni. Din acel moment, am refuzat pana si sa ma mai gandesc la Berlin, sa imi amintesc prea multe din cele traite acolo. Cumva, tot ce facusem la Berlin avea legatura cu ea. Acum pot rasufla linistita... E bine! Va fi bine! Acum pot sa imi amintesc de Berlinul nostru si sa va impartasesc si voua...


(Sanja a trecut cu bine peste operatii si coma. Acum este inca fragila, dar va fi bine.)




Sanja, stiam eu ca vei reusi!!!

Tempelhof - un templu de relaxare

Zilele trec... trec si saptamanile si observ cum SpiOance someaza. Nimic nu o mai inspira. Nimic nu o minuneaza. Totul e mult prea banal. Si totusi...

Citind recent pe agenda.ro ca se vrea modernizarea Aerodromului Cioca din Timisoara, gandul mi-a zburat instant la Berlin. In timp ce despre Aerodromul Cioca auzim doar de cateva ori pe an, atunci cand aici se organizeaza demonstratii si mitinguri aviatice si in rest, nimic, Aeroportul Tempelhof din Berlin este de ani buni subiect de discutie in capitala germana. Unul dintre cele mai vechi aeroporturi din Germania si cel mai vechi din Berlin, a fost inchis dupa 85 de ani de activitate in toamna anului 2008. Amplasat central si deranjand linistea locuitorilor din zona, dar si nevoia de modernizare si traficul in scadere au dus in urma cu doi ani la decizia de a fi inchis. De atunci pentru Tempelhof s-au luptat multi. Ca o adevarata comoara in mijlocul capitalei, cladirea urma sa fie demolata si impreuna cu terenul imens aici urma sa fie construit un cartier "rosu" sub denumirea de Columbia Strip. Decizia autoritatilor a fost contestata de localnici, iar la scurt timp cladirea fostului aeroport a fost declarata monument istoric, astfel, ne mai putand fi distrusa. Unii investitori au propus instalarea unor studiouri de cinema, a unei biblioteci sau a unui muzeu aviatic. Altii au propus transformarea terenului intr-o centrala de energie solara. Pana una alta, cladirea aeroportului este inchiriata de 2 ori pe ani de targul de moda Bread & Butter, care organizeaza acolo prezentari si show-uri de moda. Dintre toate variantele propuse, pana la urma s-a decis: Suprafata fostului aeroport international a devenit cel mai mare spatiu de recreere si distractie din Berlin. La inceputul lunii mai sute de berlinezi au invadat cele 300 de hectare ale arealului si s-au bucurat din plin de redeschiderea Aeroportului Tempelhof ca si parc. Mersul pe bicicleta sau rolle, a face grill sau pur si simplu sa stai intins pe iarba - toate sunt acum permise. Multi berlinezi se arata in continuare nemultumiti de faptul ca suprafata noului parc este inprejmuita de garduri, iar accesul este permis doar pana la lasarea serii.
Asa sunt ei, nemtii, vesnic nemultumiti! Eu spun doar sa priviti fotografiile de mai jos, realizate de Ralu si sa imi spuneti, daca nemtii nu stiu sa se impuna si sa obtina ce vor? Au sfidat speculantii, care vroiau sa faca bani frumosi de pe urma terenului si acum se relaxeaza in liniste...


(Foto: Ralu Nelepcu)

A girls night out...

(Foto: http://theperfectlady.files.wordpress.com/2009/07/sex_and_the_city_movie.jpg)

Aseara am fost ca fetele sa vedem "Sex and the city 2". Un film plin de clisee, deloc o capodopera cinematografica, tipic filmelor americane. Dar pana la urma, cine are nevoie de asa ceva dupa multul stres din jur? Filmul este foarte entertaining, numai bun de vazut dupa o zi de lucru, te amuza si te deconecteaza.
A fost foarte haios cum ne-am facut intrarea la film: Am stat pana in ultimul moment la coada la Nachos... ca sa intram in graba ca niste flufe visatoare in alta sala, coboram multe scari pe bajbaite si ne asezam comod in scaune, pana sa realizam ca nu suntem in sala care trebuie. Si cum am realizat asta? ... Erau cam multi barbati in sala. Am iesit si am nimerit mai apoi sala. Filmul nu incepuse... iar cand a inceput, cum banuiam, se auzeau chicoteli feminine, rasete pitigaiate si aplauze la aparitia fiecarui sex-symbol pe marele ecran. Am ras, m-am simtit bine... am dat chiar si nachos pe jos de bucurie :)) si am realizat din nou, ca Alina, este una din aia care comenteaza la filme! :)) Cand filmul s-a terminat si luminile s-au aprins... am ginit instantaneu si cativa barbati in sala: 5! (pe numarate) Astia ori au facut ceva gresit si acum erau pedepsiti, ori erau gay :))
Am plecat acasa foarte relaxata si bine dispusa, asa ca il recomand cu drag celor care vor sa se amuze putin.

Fara cuvinte...

... asa am ramas de dimineata, cand am deschis mailul si am citit ca fetei, altaturi de care ma aflu in imagine, i s-a intamplat o tragedie. Sanja Selinsek are 26 de ani si vine din orasul Ptuj din Slovenia. Tocmai ce sosise de la Berlin in data de 1 iunie si ii era deja foarte dor de capitala germana pe care o lasase in urma. Chiar postase pe profilul de facebook "Berlin, my love, i will miss you so much...". In orasul natal Ptuj era jurnalista si modera o emisiune culturala la televiziunea locala de acolo. Frumoasa, desteapta, tanara... De cateva luni tot incerca sa iasa dintr-o relatie de 9 ani, care nu mai functiona demult, imi povestise. Drago, fostul iubit nu vroia sa inteleaga si o hartuia, santaja si spiona. Dupa intoarcerea de la Berlin isi propusese sa il evite, dar cum sa reusesti asta intr-un orasel atat de mic? Aseara drumurile li s-au intersectat. Dupa o altercatie, se pare, Drago a scos pistolul, acela pe care demult o tot ameninta ca il va cumpara, ca sa se omoare, deoarece nu putea trai fara ea, zicea el. Fara mila a tras 3 focuri de arma: mai intai a ochit-o in cap, apoi in piept, iar intr-un final s-a sinucis. Frumoasa mea prietena, Sanja, lupta acum pentru viata ei. Sper ca Dumnezeu sa o ajute sa depaseasca acest punct critic.

Trebuie! Planuisem sa ne vedem cat de curand la mijlocul traseului dintre Romania si Slovenia, la Belgrad ori la Budapesta. Sa ne intalnim la anul iar la Berlin, iar in 2012 in Ptuj, cand orasul sloven va deveni capitala europeana a culturii.

Sanja, stiu ca vei fi bine! Te imbratisez cu drag!

Back in business et za gazette:

Foto by Zoltán Pázmány

Drowning in Timisoara...

Am ajuns acasa. Si ah, cat mai tanjeam dupa "ACASA"... Mi-a cam trecut. De fapt tuturor ne trece inca din momentul cand roata avionului atinge pentru prima oara pista de aterizare de pe teritoriu romanesc. Dupa ce te dezmeticesti ca nu ai aterizat fortat in camp, ci chiar pe minuscula pista din Timisoara, iar frana se produce cu scartait de roti si zdranganit din toate cele, te urci in autobuzul, care are menirea de a te duce 2 pasi pana la intarea in aeroport. Acolo fetele acre ale vamesilor romani te intampina pline de entuziasm (NOT!) si din acel moment iti spui: "Oh, i´m home!" Oftezi, suspini si te consolezi cu ideea, ca totusi, nicaieri nu e mai bine ca acasa.

In aeroport am fost intampinata ca o vedeta. :)


Si tot ca o vedeta am si venit, abia urnind din loc cele 35 de kilograme de bagaj. Vedetei ii lipsea doar stuff-ul care sa i le care.
Am ajuns acasa si cumva vremea a tinut cu mine. Dupa o ploaie fulger de dimineata soarele stralucea acum pe cer si mi-a oferit tot ce cunosteam eu mai frumos de acasa: verdeata, flori, miros proaspat de natura (asa ca la noi la sat in Ronat). Baloane colorate si o mini-petrecere surpriza si persoane dragi.
Au trecut de atunci 3 zile. Oi fi eu de vina... nu stiu. Am adus oare vremea rea cu mine? Nu stiu. Dar de atunci ploua in continuu si cumva simt ca ma inec de atata ploaie. Sper in vremuri mai bune!