vineri, 24 decembrie 2010

In asteptarea Mosului


Mosii Craciuni din ziua de astazi sunt mult mai simpatici decat cei de pe vremea mea. Cand eram eu mica, in comunism, nu se gaseau costume de Mos Craciun. Doar cine avea cunostinte la Opera putea face rost de un costum autentic, restul improvizau. Asa au facut si parintii mei ani la rand. Raposatul meu unchi era nevoit sa poarte halatul de baie rosu cu gluga din material flausat al mamei. Acesta ii ajungea doar pana la genunchi, dar era rosu si asta era important. Barba era confectionata, fireste, din vata cosmetica pusa pe un elastic. Pentru ca deghizarea sa fie completa nu trebuia sa lipseasca bastonul, o pereche de ochelari fumurii, pentru ca mosul, e batran si nu vede si niste manusi, de cele mai multe ori negre, de piele. Dar ceea ce ma scotea cu adevarat din minti erau dintii: o felie de cartof in care erau sculptati niste dinti ingalbeniti de vreme foarte hidosi. Totul se pregatea cu minutiozitate in baia din aparatamentul din Calea Lipovei sau prin vecini. Abia dupa muuult timp am inceput sa ma intreb, oare de ce Mosul vine prin baie si cum incape el pe gemuletul acela mic?




Mi-era atat de urat de Mos Craciun incat uitam si poeziile si colindele si tot. Dar cea mai stranie intamplare a fost pe la vreo 4 ani cand, bursc, in apartamentul meu s-au intalnit, nu unul, ci chiar doi Mosi Craciuni. Unul era unchiul care venea ca deobicei, din baie. Iar la usa de la intrare tocmai batea un alt mos. Domnul Cazan, vecinul de la 2, avea obiceiul de a se imbraca in Mos Craciun aproape in fiecare an. Aducea din partea lui cate un pachetel cat de mic cu bomboane pentru fiecare copil din bloc, iar parintii care doreau, ii putea baga in sac si alte daruri pentru copiii cuminti. Iar pentru ca domnul Cazan era unul dintre cei care aveau cunostinte la Opera, avea si un costum frumos, care semana foarte bine cu cel al Mosului adevarat si nu te speria in draci ca si costumele improvizate. Mie imi era deja frica de UN mos, dar acum, ca aveam DOI... am uitat pana si cum ma cheama. Printre rauri de lacrimi si suspine, pana la urma am aflat ca cei doi mosi, erau de fapt frati si ca nu se mai vazusera demult, iar cel care venea din baie era ceva mai modern decat celalalt pentru ca purta blugi.

Dupa lungi siruri de intrebari precum: de ce purta Mosul aceleasi cizme ca si unchiul sau de ce se vad urmele acelea ciudate pe obraz (*de la braba pe elastic), de ce unchiul nu e niciodata cand vine Mosul, etc? ai mei au renuntat pana la urma sa imi mai aduca Mosi Craciuni in Ajun, iar eu eram mult mai fericita. Totusi in momentul in care am descoperit ca Mosul fura cadouri de la parintii mei... parca mi-a lipsit emotia aia, de atunci.
Astazi copiii nu se mai tem de Mosul. Azi e il vad la tot coltul, stiu ca il pot intalni in mall, la gradi sau pe strada si oricat de prietenosi ar fi ei, parca emotia nu mai e aceasi.
Craciun fericit! Acum, hai, sa-l asteptam pe Mosul!









miercuri, 22 decembrie 2010

2010 review...

Pentru anul care vine mi-am propus sa nu imi propun nimic. Nu vreau sa imi fac planuri, sa visez, sa nimic. Stiu deja ca atunci cand planuiesti prea tare, nu se intampla asa cum ai sperat. Nu pentru ca sunt lasa, nu pentru ca imi e teama de esec, ci doar asa, imi place mai mult sa fiu surprinsa.
Daca tot e perioada in care se fac bilanturi, se trag linii, evaluam si privim in urma, eu vreau doar sa privesc inainte. Si daca totusi trebuie sa spun ceva de 2010, ok, a fost un an, care s-a scurs mult prea repede. Am lipsit 3 luni din peisaj, insa s-a simtit ca doar 3 zile. Am vazut lucruri interesante, uimitoare, spectaculoase. Iubesc Berlinul si am sa il iubesc mereu. Iar acum de sarbatori s-a indeplinit una dintre cele mai inflacarate dorinte. Asa ca, ce sa vreau mai mult? Sanatate! Optimism! Restul vine de la sine!

... Pana la anu' numa' bine! SpiOance va fi undercover la munte!


Hai noroc si la multi ani!

miercuri, 15 decembrie 2010

Hot winter nights :)))

La castingshow-ul "Das Supertalent" din Germania am ramas stupefiata cand brusc pe ecran a aparut un tip, aparent inofensiv, dar totusi cam ciudat. Ca un al 2-lea Piccaso il prezentau nemtii. Tipul isi face intrarea si apoi ZBANNNG! in ritm de muzica incep sa apara primele linii, contururi si forme... Ok, da, totul pare banal, dar pen...sula este una deosebita...
Si "dupa care, puteti uita!" :)))


sâmbătă, 11 decembrie 2010

Afara ninge marunt... frigul miroase a zapada si la radio rasuna piesa celor de la Wham! "Last Christmas". Da, acum simt ca se apropie Craciunul.

vineri, 10 decembrie 2010

Just came to say HELLOOOOOOO

Melodia asta imi canta intr-un mod obsedant in minte de vreo 2 saptamani incoace. Este singura, care reueste sa-mi mai starpeasca animozitatile si sa uit ca am mintea incarcata cu atatea tampenii. Ma bucur mult de aceasta piesa "extasy" pe care o savurez din plin de cateva ori pe zi.
Atentie! A se consuma moderat si obligatoriu insotita de pasi de dans!


miercuri, 1 decembrie 2010

Ce-ti doresc eu tie, dulce...




De ziua Romaniei... pur si simplu imi vine sa dorm! Iar mai apoi, mi-ar placea sa ma trezesc in alta tara!!!

miercuri, 17 noiembrie 2010

Estetica urâtului. Despre oraşul care te intoxică



Trenul de noapte se apropie tot mai mult de destinaţie: tâdâm-tâdâm... Feţele acre te întâmpină pe coridor. Nici lor nu le place dimineaţa, mă gândesc. Printre ploapele grele mormane de gunoaie colorează peisajul de afară: mai întâi pajişti, apoi periferii, apoi o gară şi într-un final o capitală. Feţele încruntate îşi urmează paşii spre staţii de autobuz şi metrou. Suspicioşi se întreabă: da' asta ce o fi având? Oare ce urmăreşte cu faţa asta senină? .. Senină, sedată sau poate mult prea obosită.
Furnicare de oameni... mulţi, foarte mulţi, prea mulţi oameni se înghesuie pe străzile largi, dar totuşi înguste, printre spărturi şi crăpături, praf şi nunaţe variate de gri. Până şi parcul cel mult prea cunoscut, te întâmpină trist: lacul a secat, cântarul nu mai funcţionează, ci doar înghite monezi, băncile din fier forjat sunt decorate de găinaţ de porumbel şi ciori, iar pentru restaurantul-insulă de pe Cişmigiu timpul pare să se fi oprit acum 20 de ani.


Centrul cu clădiri istorice îmi mai spală puţin imaginea sumbră a oraşului pierdut în neant. Dacă aş privi doar pe sus... ah ce bine ar fi! M-aş simţi la 1900, clădirile ar fi frumoase, iar oamenii mai veseli. Dar după ce mă împiedic prima oară, realizez că a te uita la picioare, este esenţial! Podeţuri şubrede te obligă la echilibristică, iar praful este companionul tău, oriunde ai păşi. Şi apoi totuşi zăresc construcţii impresionante: Carul cu bere, clădirea BNR... si nişte ruine anonim de spectaculoase. Acoperite cu sticlă se întrevăd nişte coloane sub asfalt... te învârţi, te suceşti, degeaba! Plăcuţa informativă lipseşte cu desăvârşire. Restaurarea centrului din Bucureşti a scos la lumină hanuri, pivniţe şi drumuri din perioada medievală: importante vestigii din secolele al XVII-lea si al XVIII-lea. Dintre toate doar Hanul Şerban Vodă are privilegiul de a râde în nas timpului şi de se prezenta "fălos" trecătorilor. "Bă, ce drac' se dă aici?" auzi o voce piţigăiată, manelară însoţită de zdrăngănit de lanţ de (h)aur. "Nimic bă, se uită la nişte bolovani", spunea ea, gagica cu toacele de 20 cm înfipte între rosturile pavajului nou. Dar ce ştim noi...
Impresionat am găsit Parcul Izvor, cel de lângă Casa Poporului, acolo unde anul trecut trebuia să aibă loc concertul Depeche Mode. Anul acesta au interzis organizarea de concerte în parc, iar "oaza de nisip" începe să îşi recapete verdeaţa. Şi surprinzător aici poţi călca spaţiul verde. În rest oamenii agasanţi de prin staţii, pieţe, gări şi trenuri te scot din minţi. Te încrunţi, comentezi, bolboroseşti, iar dupa 4 zile petrecute în Bucureşti realizezi că şi tu, brusc, ai devenit ceva mai "mitic".

duminică, 7 noiembrie 2010

Smells like teen spirit


In weekend am fost la Bocsa pentru a sarbatori asa-numitul "arangel", adica ziua mortilor, care aici se sarbatoreste in data de 8. noiembrie. Acesta este locul copilariei mele. Locul de care ma leaga atatea amintiri si prietenii pe viata. Imi e greu sa vorbesc de copilarie si sa nu ma gandesc la Bocsa. Imi e greu sa nu imi amintesc miile de nazbatii copilaresti si adolescentine sau de cum m-am indragostit nebuneste pentru prima oara, evident, toate la Bocsa.

Bunicul meu imi spunea ca daca mi-ar lega de mijloc o matura, pana seara nu ar mai ramane nimic din ea, nici macar batul, atat de mult cutreeram. Plecam dimineata si veneam seara colindand cat era ziua de mare strada, lanurile cu porum si grau, plantatia de corcoduse si prune de pe deal sau mergeam la scaldat in Barzava. Bocsa nu mai este la fel fara bunicii mei, totusi de cate ori ma intorc, ma regasesc copil din nou... Copilul ala de la oras caruia ii era frica sa se coboare din copaci dupa ce urca nu foarte sus oricum, care se temea, la fel ca si acum de insecte scarboase si care aparea fara nicio zgaiba pe picioare la inceputul vacantei si se intorcea la finalul ei plina de julituri si cazaturi care mai de care mai spectaculoase. In weekend mi-am intalnit prietenele din copilarie... o parte din ele. Am ras cu lacrimi amintindu-ne cum o saptamana intreaga nu prea ne-am mai putut apropia de mancare dupa ce am hotarat sa 'renovam' o coliba darapanata si am preparat ca pe vremuri chirpici din balegar de cal si vaca amestecat cu lut si apa:)... toate astea cu mainile libere bagate in amestec pana la cot. Ce-i drept dupa ce chirpiciul s-a uscat, coliba a devenit brusc mai primitoare. Ne-am amintit cum dupa cate o vizita prin plantatia de lingrote fugeam rupand pamantul cu buzunarele pline sa nu ne prinda proprietarii plantatiei si apoi beam un litru de apa la fantana cea veche de pe strada, iar dupa combinatia cu prune, va puteti imagina ce urma :))). Ne-am amintit de banca noastra de langa cimitir unde fuseseram nevoiti sa ne mutam 'sezatoarea'. (strada bunicilor mei era strada cu cimitirul ortodox, iar pentru ca vecinii nu prea ne agreau adunarile de seara cu seara, ne-am hotarat sa ne mutam undeva mai linistit...langa cimitir.) Am ras de prima betie crunta de la Vartoape (un lac de prin padure, unde mergeam uneori cu cortul vara), de felul cum eu am picat cu bicicleta in padure si m-am ales cu o julitura lunga cat tot piciorul in plin sezon estival de purtat fustite, apoi cum iar am picat cu bicicleta si m-am ales cu o deviatie de sept de care ma mai bucur si astazi, despre cum jucam ascunsa in cimitir pe inserate si cum am fumat prima tigara in lanul cu porumb (o tigara Assos...bleaxxxx!) si multe alte.

Apoi in adolescenta cand s-a ivit prima dragoste adolescentina, eu ca o fata cuminte ce eram si care nu avea voie sa stea mai mult de ora 22 afara, eram la 22 trecute fix in pat, iar la 22.30 inapoi pe strada dupa ce escaladam fereastra. Apoi nu am sa uit momentul in care am stat in santul din fata casei la ora 2 noaptea, pentru ca exact in clipa in care ma pregateam sa urc inapoi in casa, un vecin s-a hotarat sa plece la pescuit cu noaptea in cap si ca sa nu ma parasca bunicului am stat acolo minute in sir pana cand vecinul s-a indepartat de-a binelea. Schema asta cu geamul am facut-o de pe la 15 pana la 18 ani in fiecare vara, iar bunicul meu nu a aflat asta niciodata.

Imi e dor de vacantele petrecute acolo, de sentimentul ala pe care il ai doar atunci - sentimentul ala, ca nu vei imbatrani niciodata si ca nimic din ce traiesti nu se va schimba. Acum cu un rid in plus in jurul ochilor - de la atata ras - am realizat ca noi, oricum nu vom imbatrani niciodata, amintirile copilariei perfecte ne dau puterea asta, sa purtam mereu in suflet... sufletelul de copil!

miercuri, 3 noiembrie 2010

What just happend?


"Concertul HURTS se amana pentru 7 aprilie 2011.


Modificari de ultima ora in programul dou-ului britanic nu mai fac posibil concertul din Romania la data stabilita initial. Concertul HURTS, care urma sa aiba loc pe 11 noiembrie 2010 la Bucuresti, se amana pentru data de 7 aprilie 2011. Constienti de interesul pe care concertul lor l-a generat in randul unui public din ce in ce mai numeros (biletele s-au epuizat cu 2 saptamani inainte de concert), Theo si Adam promit ca prima lor intalnire cu fanii din Romania va merita asteptarea. Un anunt al formatiei va fi postat pe site-urile oficiale HURTS."


Deci de data asta chiar o iau personal! Dupa ce anul trecut am vazut cum concertul Depeche Mode de la Bucuresti, cel prea mult asteptat (bilet achizitonat cu 5 luni inainte), a fost amanat chiar sub nasul meu, acum alt concert ravnit se amana cu o saptamana inainte sa apuc sa ii vad live pe cei de la Hurts. Oi fi eu? Cineva acolo sus nu vrea sa imi cheltuiesc banii aiurea? ... Nu stiu. Stiu doar ca deja incepe sa fie suspect de ciudat :). Ramane sa vedem ce se va intampla cu cel de-al 3-lea concert grandios...
Pana atunci inca ma intreb "what the hell just happend"??????????




PS: Si nu, nu am avut bilet cumparat la Michael! :))))))))))))))

marți, 2 noiembrie 2010

Ich liebe dieses Leben!

Ich liebe dieses Leben. Ich liebe den Moment, in dem man fällt. Ich liebe diesen Tag. Ich liebe diese Welt. Ich liebe einfach alles! :)
Foto by Ralu Laptop :)

După o perioadă prea lungă de 2 săptămâni fără chef deosebit de a face orice... începutul lunii noiembrie mă găseşte fericită şi pusă pe fapte mari. Eh, nu ceva anume, ci doar aşa să fiu mai mulţumită cu mine, cu munca mea, cu totul. Sunt optimistă şi îmi place!


duminică, 17 octombrie 2010

Simply delicious


Zeci de bilute multicolore stau insirate pe masa. Figurine haioase iti zambesc si iti fac cu ochiul de iti vine sa le iei pe toate, una cate una, acasa. Asa am gasit locul in care sticla de Murano prinde viata. Intr-un apartament din Cluj doua fete reusesc sa imblanzeasca sub jetul neiertator al focului sticla nobila, care mai apoi prinde forme jucause: broscute si vacute, pinguini si mamarute, ciupercute, pisicute si oite. Toate te privesc cu ochi mari si te fac sa te indragostesti instantaneu de fiecare in parte. Ceea ce Iza si Andreea reuesc sa faca este unic: Cu multa dragoste si pasiune ele reusesc sa dea viata unor minunatii de sticla, iar pentru asta ma inclin!

"Salut Pisi!" si Iza.Andreea prelucreaza sticla de Murano: biluta de foc se transforma in figurine dragalase.


Pentru a admira minunatiile intrati pe http://murano-glass-jewels.blogspot.com/.

sâmbătă, 9 octombrie 2010

Pisicaaa ... pisicaaa....

SUPPPERRR RECLAMMMAA!!! hahahahah

vineri, 8 octombrie 2010

70: Lennon

Aceasta poza a marcat cover-ul revistei "Rolling Stones" pe 22 ianuarie 1981 si a fost omagiul adus artistului la o luna dupa asasinat. Fotografia ilustrandu-l pe Lennon gol pusca ghemuit in bratele unei Yoko Ono imbracata se afla si astazi in topul celor mai bune cover-uri ale revistei din ultimii 40 de ani. Fotografia are o valoare cu atat mai mare cu cat a fost realizata cu doar o zi inainte asasinatului pe 8 decembrie 1980.


Am fost placut surprinsa astazi cand am deschis motorul de cautare http://www.google.ro/ si am vazut ca i-au dedicat ziua lui John Lennon... cel care astazi ar fi implinit 70 de ani. Asta daca in urma cu 30 de ani, nu ar fi fost omorat... dar el traieste! Traieste prin muzica - si ca sa ma exprim in termeni sportivi - si o face bine! :))

Pe cand ma nasteam eu, John nu mai traia de 5 ani, dar totusi am crescut cu muzica lui si am invatat ca nu e nimic rau in a fi visator, pentru ca "i´m not the only one". In rest m-a fascinat enorm genul de relatie pe care a avut-o cu Yoko Ono si ma fascineaza in continuare felul in care amintirea lui este pastrata vie. Dar cum sa nu se intample astfel...cand omul asta era un fel de "Isus Hristos" al muzicii. (sic!) A fost venerat si apreciat la fel ca un zeu si a murit din revolta unui mult prea mare fan.






"...Love is living...living LOVE!!!"


duminică, 3 octombrie 2010

20 Jahre deutsche Einheit


Astazi se implinesc 20 de ani de la unificarea Germaniei. La nici un an de la caderea Zidului nemtii si-au vazut visul cu ochii: Sa fie din nou un stat unit si complet. Spre deosebire de Romania, ma uit cu drag inapoi si vad cum era si firesc, cat de mult au evoluat lucrurile in cele 2 decenii de "libertate" pentru fostele landuri germane din Ostblock.
Am celebrat vineri impreuna cu minoritatea germana din Banat si cu reprezentanti ai statului German "Der Tag der Deutschen Einheit". Ni s-au aratat 2 filmulete prin care nemtii se mandreau de ceea ce au reusit sa realizeze in ultimii 20 de ani. Cel mai bun exemplu este Berlinul de Est. Am locuit acolo... am vazut cum se poate schimba cu adevarat ceva. Sau alt exemplu si mai bun este Potsdamer Platz-ul tot din Berlin.


(Potsdamer Platz dupa bombardamente in timpul celui de-al Doilea Razboi Mondial)
Cel care a fost bombardat in al 2-lea Razboi Mondial si distrus in intregime, a fost pana in 1990 practic un camp in buricul orasului. Acum acolo sunt mega constructii, toate futuristice. Sony Center, Hoteluri si alte cele. Si nu doar asta este un exemplu bun, ci muuulltee altele.


(Potsdamer Platz dupa 1990)
Din 90 incoace Berlinul este un mare santier continuu, doar ca acolo se si inalta chestii, nu ca la noi un mare santier continuu si atat. Ma uit cum fabrici si uzine la noi in loc sa se transforme, raman in paragina, cum tara o duce acum chiar mai rau sau poate se apropie tot mai mult de situatia disperata de inainte de ´89 si atunci spun inca o data: ma simt mai nemtoiaca decat voi fi vreodata romanca.

Alles Gute zum Tag der Deutschen Einheit!

joi, 30 septembrie 2010

My ears are under pressure!!!!!!!!!!


Ohh myy god! Tocmai am avut un soc. Da, sunt dependenta de muzica de calitate si cand vad cum cineva face terci o piesa initial super, imi urca tensiunea. "Under Pressure" este piesa celor de la Queen impreuna cu David Bowie. Aprox. 10 ani mai tarziu Vanilla Ice a facut un cover al piesei si asa a iesit "Ice Ice Baby". Deja era un mic viol asupra piesei originale, parca totusi multi am putut trai cu asta si chiar ne-am shake-uit ass-urile pe piesa lui Vanilla Ice. Dar acum, e prea mult!!!

Dupa ce au fost poate cei mai antipatici gemeni din industria muzicii internationale, care au participat la vreun casting muzica (of course dupa Cheeky Girls si surorile Indigo), Trix si Flix au reusit sa masacreze o piesa atat de buna.

Jedward au scos o piesa ceva de genul "Ice under pressure"... bleah! Si Vanilla Ice atunci cand li s-a alaturat, cred ca a gandit "daca tot nu am reusit sa fac piesa celor de la Queen praf in anii 90, let´s give it another try!"


Pentru ca respect prea mult originalul, piesa celor de la Jedward nu va aparea aici. In schimb, pentru cei care apreciaza muzica buna, ascultati:


Summer moved on

La naiba cu vremea rece! La naiba cu toamna! Nu, refuz sa accept! Sa vina vara inapoi! Sa ma mangaie razele soarelui sau sa imi prajeasca nasul, dar nu, nu vreau sa imi inghete picioarele si sa simt cum nici 10 cojoace nu m-ar mai incalzi. Ma deprima si simt cum pana la primavara nimic nu mai are sens. Cat de mult iubesc sa vad o raza calda de soare, sa simt miros de flori si sa ma plimb in adierea fina. Dar acum a venit afurisita de toamna de-a binelea...
"Stay, don't just walk away / And leave me another day" ...asa imi vine sa urlu, sa implor vara sa mai stea putin, dar ea a plecat deja... scarba! Iar acum imi vine sa rad ca desi ascult la nesfarsit "Summer Moved on" de la A-Ha in minte imi vine o alta piesa de-a lor: "The Sun Always Shines On TV" :)

miercuri, 29 septembrie 2010

Sounds of which i vibrate

Top 3 cele mai tari cover-uri Depeche Mode pentru mine:










miercuri, 22 septembrie 2010

Sexy virtuozo :))

Din seria "ce am mai ratat eu la Berlin" este si mega-concertul lui David Garrett din amfiteatrul in aer liber din Wuhlheide din 7 iunie. Tipul este nascut in Germania, dar traieste in New York. Cu 13 note pe secunda a intrat in Cartea Recordurilor, devenind cel mai rapid virtuoz alive la vioara. Canta orice: Mozart - Metallica - Brahms - AC/DC - Nirvana sau Beatles.
David Garrett starneste fiori pe sirea spinarii si emotii in randul fetelor nu doar prin felul in care isi plimba degetele pe corzile viorii sau cum manuieste arcusul (:P) ... ci si prin felul cum arata ;) . Americanii l-au supranumit David Beckham al viorii. Eu... il apreciez pentru muzica! hahaha... sigur ca da!
Take a peek!
Kashmir...



Smells Like Teen Spirit:




Mission Impossible:


November Rain...


Si minunat: Thunderstruck


luni, 20 septembrie 2010

Andi Racing


Deschidera primului circuit indoor de karting in Timisoara m-a transformat brusc in ceea ce eu azi ma autointitulez: Andy Racing! :)
In calitate de singura femeie cu "cojones" am participat la Cupa Presei la Karting. Am infruntat cei 15 barbati din concurs si m-am clasat cu mandrie pe ultimul loc. Eu sunt tare mandra de mine... Chiar daca m-am dat ca o fata, spre dezamagirea celor care ma luau la misto inainte de competitie, am ramas si cu dinti si cu unghii si cu degete si toate cele.


(Inca nedumerita de cum functioneaza dracia asta...)

Apoi m-am echipat. Iar Costi a zis: "Hai tinerete, dovedeste-i pe masculi!" nu chiar asa ... am colorat eu citatul putin :)



Increzatoare, m-am alaturat echipei masculine!

Apoi am suit in masina...
... si am pornit Andy Raciinnnngggg




Si am castigat!!!

duminică, 19 septembrie 2010

miercuri, 15 septembrie 2010

Concediu´s over


15 septembrieeeee... am inceput scoala... ummmm, scuze, de fapt am inceput lucrul... !!!!

Poate subconstientul meu a ramas blocat la anii copilariei... la scoala... poate m-a cuprins fara sa stiu nostalgia sau poate cine stie? Dar astazi m-am trezit scriind de mai multe ori "am inceput scoala". Au trecut deja 7 ani de cand pentru mine scoala nu a mai inceput la 15 septembrie, d
ar cumva sentimentul e acelasi. Tristete ca vara s-a incheiat, ca totusi "ce mica e vacanta mare" si ca toamna se face parca tot mai simtita. Cam asa am simtit si eu in dimineata asta. Doar ca pentru mine nu s-a incheiat vacanta mare ci doar concediul, cel de ´doar´ 2 saptamani.


Astazi gata... vara e departe... concediul si mai si... iar eu sunt back in business!

vineri, 27 august 2010

"Viele Grüße vom Arsch der Welt!"

Rammstein a facut-o din nou. In spiritul nemtesc 100 % au facut totul iar ca la carte: detalii puse la punct minutios, totul gandit impecabil, o piesa care suna bine si un clip de nota 10.
"Haifisch" e un fel de Rammstein all in one! Cine cunoste piesele si clipurile nemtilor va regasi detalii din clipurile Ohne Dich, Seemann, Du hast, Sonne, America, Keine Lust. Iar durii de ei mai au si un umor fin pe final!
Ce sa mai? Just enjoy!


miercuri, 25 august 2010

Vreau concediuuuuu!

Oameni au venit, au plecat, iar au venit si iar au plecat din si in concediu, iar eu tot aici. Asa-mi trebuie daca m-am lafait 3 luni la Berlin, dar va veni si vremea mea. Hehe, mai sunt doar cateva zile si vine el, concediul.

Anul asta nu vad marea... mi-e dor de ea... de apa albastra ca cerul, uneori chiar cu tente de un turcoaz de vis, de valuri care iti mangaie corpul si de briza care iti adie prin plete. Anul asta voi incerca sa regasesc frumosul din tara noastra. Sper sa pot trece peste mizerii, nesimtiri si degradari si sa ma bucur de un fel de "estitica a uratului" de aici de langa noi.

vineri, 20 august 2010

"Poli suntem noi!"


... si suntem multi, chiar daca unii doar din cand in cand, mai mult asa de ocazie. Spunea Levi putin revoltat aseara, ca asa se intampla mereu: La astfel de evenimente mai mari se trezeste brusc sentimentul de dragoste fata de echipa.
Dar ce mai conteaza cand la Timisoara, joi seara (19 august) a fost atat de frumos. A fost un stadion plin, alb-violet, tribuna a zumzait, suporterii au cantat intr-un glas si au aplaudat cu fair-play adversarii. Deci, ce ne trebuie mai mult? "Nu e niciunde ca la Timisoara"! asta e clar. Si chiar daca victorie nu e ... atmosfera este inegalabila.

Foto: by me

marți, 17 august 2010

Vesta anti-flegma...

„Buna ziua, sunt de la ziar, tocmai ma documentez pentru un articol....“ Moment in care ochii se bulbuca, parca l-ar fi vazut pe dracu´, omul isi scuipa in san, face trei pasi inapoi si o cruce de la podea la tavan, doar doar va dispare necuratu´din fata lui. Isi inclesteaza buzele, numai sa nu cumva sa ii iasa vreun cuvant din greseala, clatina din cap si face semn de negare cu mana. Cam asta e atitudinea pe care o are omul de rand din Romania fata de ziaristul de rand, surprinzator, din aceasi tara.

Stiri preparate la cald...


Cu reactii asemanatoare m-am tot izbit de-a lungul timpului, dar parca saptamana trecuta de-a dreptul m-am scarbit. Stiam deja ca oamenii din Romania nu sunt obisnuiti cu presa, ca se tem sa vorbeasca si ca: “Stim noi cum sunteti voi…una spunem, alta scrieti”. Si cumva, nu pot sa ii condamn. Tot noi, presa, suntem de vina… Noi ne-am facut reclama asta. Noi ne-am defaimat intr-atat, am tabloidizat totul. Spun noi…adica breasla noastra, desi tind sa cred, ca nu ma identific cu “jurnalistul roman”. Nu, refuz sa fac asta! Categoric. Nu! Pentru ca am vazut cum se face presa adevarata si refuz sa devin ceea ce au devenit altii.


In Germania toata lumea citeste ziarul. De la adolescenti pana la pensionari. Il citesc cu drag. Sunt informati…si spre surprinderea multora, au o cultura generala vasta. Cand ii abordezi pe strada si te prezinti ca fiind ziarist, se opresc, iti vorbesc, iti spun numele si varsta.. nu se tem de nimic. Pe cand la noi oamenii citesc ziare de proasta calitate, cancanuri si prostii. Iar de cultura generala... nici nu are sens sa mai vorbim.

“Aveti cizme de guma pentru rahat? Dar vesta si ochelari anti-flegma?” Asa ne intreba profesorul Marcel Tolcea in primul an de facultate la jurnalism. “Nici nu stiti in ce rahat v-ati bagat!” continua el. Si, intr-adevar…habar n-aveam. Presa din Romania e in rahat pana in gat si ar fi scufundata cu totul, daca nu ar fi calcat in picioare multa lume, doar sa se mentina inca putin la suprafata. Dar ce mai conteaza un mic ragaz, cand tot acolo va ajunge?

miercuri, 11 august 2010

Visez zbuciumat!

A trecut aproape o saptamana de cand am fost la film la "Inception" - un film mult prea complicat pentru ora la care l-am urmarit. Dar nu am sa spun nimic despre film, a scris deja Alina despre el si sunt de acord intru totul. Chiar daca detaliile erau uneori sufocante, iar ora tarzie ma facea sa imi doresc sa ajung cat mai repede pe taramul viselor. Iata ca filmul asta ciudat a "semanat" in mine un sentiment si el foarte ciudat. Visez agitat de cand ma stiu, dar parca abia acum incep sa ma sperii. Ma trezesc mai obosita decat m-am culcat, iar ecoul unor vise ma urmareste zile intregi. Ah, si unde mai pui, ca uneori e tare greu sa distingi visul de realitate si asta parca ma tulbura si mai tare. Petru e si el foarte profund atunci cand vorbeste despre Inseption si really, parca nu ma linisteste cu nimic.


Stii, sentimentul ala, care iti da asa o neliniste? Amintiri din trecut care par mai reale ca niciodata? Persoane care nu iti mai vorbesc demult, te tin la taclale? Well, it´s strange? Si eu le visez pe toate.
Totusi revin si spun ceva despre film. Subiectul a fost ales perfect. Toata lumea viseaza si cu totii ne ridicam semne de intrebare atunci cand ne-am dori rastalmacirea lor. Am aflat din film: Ca da, asa e, mereu ne trezim in mijlocul visului fara sa stim cum si de ce am ajuns acolo, ca ne cream singuri ca niste arhitecti veritabili decorul, ca uneori daca ne chinuim sa ne construim un vis inainte sa atipim propriu-zis, chiar il visam apoi... Totusi mai am o sumedenie de intrebari: Care este explicatia plauzibila, atunci cand te trezesti brusc din vis si inca simti atingerea celui din vis, sarutul pe buze sau respiratia rece in ceafa? Si de ce atunci cand visam ca picam in gol, chiar simtim acel gol in stomac?

Foto: www.smashingapps.com

marți, 3 august 2010

Cartonas rosu!


"Cei mai frumosi ani sunt cei ce vor veni", scria cineva pe blogul altcuiva. Era un fel de imbarbatare, de incurajare draguta, care avea menirea de a face posesorul blogului sa se simta mai bine. Dar cum sa te simti mai bine, cand ai fost atat de dezamagit? Cand vezi ca tot ce conta pentru tine, acum se naruie chiar sub ochii tai... Dar el stia ca fluierul pentru "inceputul sfarsitului" rasunase deja demult in tribuna. Jucatori fusesera scosi din joc rand pe rand, iar el stia ca va veni si randul lui candva. Mai intai se injumatatise echipa, apoi conditiile de joc deveneau tot mai precare pana cand jocul se mutase de pe stadionul principal, tocmai pe maidan. Dar el se incapatana sa ramana in joc... ca un fotbalist profesionist, pentru care tot ce mai conta era jocul, pasiunea... oh, da, pasiunea, aia de te face sa uiti de toate si i te dedici intru totul.. aia! In acel moment tot ce mai conta pentru el era sentimentul pe care il avuse atunci, demult, cand realizase ca visul i s-a implinit: ochii umezi, emotia, strigatul de fericire...

A jucat fair pana in ultima secunda. Dar uneori nu e de ajuns sa joci doar tu fair. Mereu se vor gasi unii care sa iti infiga crampoanele adanc in suflet. Faultat s-a ridicat, a jucat mai departe, pana cand intr-o zi s-a ridicat, a scos cartonasele arbitrului si si-a acordat singur doua galbene... s-a eliminat din joc.

Acum tot ce a ramas e un ziar citit pe ascuns sub banca in liceu, emotia primului interviu de-adevaratelea si o masina cu inscripie stearsa ce se indeparteaza...

marți, 27 iulie 2010

Iesi copile si rade la soare!


Zis si facut. Weekendul trecut am bifat si indeplinit dorinta de a ma arunca intr-un lan cu floarea soarelui. Cam atat am reusit din tot ce mi-am propus pentru sfarsitul de saptamana trecut. Asta e ... vremea nu tine mereu cu planurile noastre.
Eu una sunt multumita si cu asta.



Si inca ceva "nu fac pishuuu!" ... repet pentru cei care au impresia ca de aia sunt in lan. :))))

marți, 20 iulie 2010

Pierdevara...

Un pierdevara... uneori ma simt asa. Simt cum trece timpul pe langa mine fara sa fi facut ceva util. Nu mai muncesc in exces si asta ar trebui sa fie bine. Inca de cand eram la Berlin mi-am promis sa petrec mai mult timp cu mine, sa fac lucruri care imi plac si sa ma relaxeze. Acum simt ca trece si vara incet, dar sigur. Tanjesc dupa o vara ca in copilarie, ca in adolescenta, o vara in care cutreeram natura in lung si in lat si mi se parea ca asa va fi mereu. Piesa lui Skizzo, un vechi prieten din copilarie, fost coleg la Trompy, ma face sa imi aduc aminte cu drag de verile alea. Piesajul e minunat, videoclipul iti confera o stare chill si ma face sa imi doresc la nebunie sa ma arunc in apa racoritoare a unui lac de munte, sa alerg printr-un lan de grau plin cu maci... sau macar printr-un lan de floarea soarelui.


marți, 13 iulie 2010

Electrical Storm

O piesa chill. Recomand cu drag one of the best groups ever:



Ah si mai am de facut o precizare. Clipul este regizat de Anton Corbijn, fotograf si regizor de film olandez, care a reusit sa puna in valoare multi artisti. Pe langa U2... the other best group in the world Depeche Mode :) sau mai bine zis nu exista vreo formatie de "renume mondial" care sa nu-i fi stat in fata obiectivului: R.E.M., Stones, Metallica, Bon Jovi, David Bowie, Frank Sinatra sau chiar Luciano Pavarotti si muuulti altii. Iar lista clipurilor regizate de el e aici.

luni, 12 iulie 2010

Vuvuzeaua nu mai urla

Foto:
http://fitinfotech.files.wordpress.com/2010/06/vuvuzela21.jpg


Am realizat ieri ca brusc e prea liniste. Nu mai zumzaie nimic cand aprind televizorul, nu mai aud oameni injurand pe la terase si nici nu se mai aud strigate de bucurie de pe la geamurile blocurilor. Gata, s-a terminat. Campionatul de fotbal s-a incheiat. A fost unul interesant cu meciuri care mai de care mai palpitante si cu rezultate neprevazute. Regret ca nu s-a calificat Deutschland in finala si nu pentru ca mi-as fi dorit sa castige, ci pentru ca sunt sigura ca finala ar fi fost mult mai interesanta asa... poate si mai spectaculoasa. Asta e, nemtii au luat locul trei, bun si ala, daca e sa ne gandim la bani, iar Spania a reusit performanta de a lua si trofeul mondial. ...cu greu.
Impreuna cu multi altii i-am cam pus gand rau caracatitei Paul, care cred ca in curand va fi gatita in sos marinat si am spus "la naiba!" m-a invins Kremm la pariuri la un singur punct diferenta.
Toate ca toate mie a inceput sa imi lipseasca vuvuzeaua si imi pare rau ca Ralu nu a nimerit scorul la meciul dintre Germania si Uruguay, ca ar fi primit o vuvuzea cadou. Imi si imaginez cum ar fi inceput sedintele de reda: "Türüüüüüüü" :)


miercuri, 7 iulie 2010

"Fritzi kaputt!"

... cam asa striga dupa mine tata de vreo 2 saptamani. Pana acum am avut noroc, l-am sfidat, i-am ras in nas si ii spuneam inapoi "Deutschland über alles!" :) Aseara am tot sperat ca scorul sa ramana 0-0 si sa se ajunga la lovituri de departajare, pt ca alea mi se par mai palpitante, dar si pentru ca pariasem in redactie si ideal era ca nimeni sa nu ia niciun punct. Well, domnul Kremm a avut iar noroc si a reusit cu pronosticul lui sa mai ia 2 puncte si se afla acum pe locul 1. Dar eu ii suflu in ceafa cu 2 puncte mai putin. Recuperez eu! Doar se mai joaca 2 meciuri. "Inca nu e totul pierdut", "Mingea e rotunda"... Eu tare cred ca vor castiga "olandejii" :P... acum ramane doar de vazut, daca vor reusi sa puna mana pe trofeu.


Pana atunci trebe´ doar sa recunosc, la naiba, ca da, Fritzi a fost facut kaputt. Dar oare ce vor spune nemtii despre faptul ca fotbaliatorii lor nu au reusit sa ajunga in finala? "Nu ne vor la masa bogatilor!" "Suntem prea mici pentru asa o performanta" "Ne-au furat!" ... aaaa, scuze, asta se intampla numai in Romania.


:)))))
Taz.de spune in schimb atat de frumos:

Eine große Symphonie des Fußballs

Es war ein Augenschmaus: Schöner Fußball, wenige Fouls und Fußball, Fußball, Fußball. Doch am Ende starb die deutsche Maschine und konnte Spanien nichts abringen.

In traducere libera:
O mare simfonie a fotbalului

A fost un deliciu pentru ochi: Fotbal frumos, putine faulturi si fotbal, fotbal, fotbal. Dar la sfarsit masinaria germana a murit si nu a reusit sa opreasca Spania.

marți, 6 iulie 2010

Alles Gute, Pisi!


... si uite asa priveam acum nu demult spre viitor... poate ne gandeam la ziua de azi, poate cine stie la ce. Ne-au mai intrat si raze de soare in ochi, ne-au cam deranjat, dar uite-ne cu zambetul pe buze.

"Cum doreste caprioara apa rece de izvor,
Asa iti doresc eu tie
Mult noroc in viitor!" (hihi, ca tot ii plac oracolele)

La multi ani, mai, Pisi, pisi, pisi!

marți, 29 iunie 2010

Cafea cu dragoste...

Asa, si daca tot mi-a revenit putin good mood-ul am sa va povestesc putin despre alte locuri minunate din Berlin. Cafenele si localurile care te fac sa visezi. Doar prin numele lor ele te cheama sa intri si sa te asezi... De la nume de personalitati, la numele unor lucruri banale, pana la poate cea mai indrazneata intrebare pusa candva tarziu in noapte... toate au servit drept inspiratie si uite ce-a iesit: "An einem Sonntag im August" (Intr-o zi de duminica in august), "Schockoladen", "Frieda Kahlo", "Einstein Café", "Alte Kantine" (Cantina veche), "Roter Salon" (Salonul rosu), "Grüner Salon" (Salonul verde), "Zu mir oder zu dir?" (La tine sau la mine?) sau "Clärchens Ballhaus".

Ultimul local amintit, "Clärchens Ballhaus" se afla intr-un vechi complex, o casa a balurilor. In "Spiegelsaal", sala cu oglinzi, se afla "Das Gipsy Restaurant", iar acolo se tin o data pe luna baluri. Sala este impresionanta si asta pentru ca ea arata asa... ca odinioara. Nu a fost renovata. Peretii sunt innegriti, oglinzile crapate si fumurii, iar energia electrica lipseste. Incaperea este iluminata de lumanari, iar muzica este amplificata prin cabluri trase de la parterul cladirii. "Die Gipsy Gentelmen" este formatia care mentine atmosfera vie printr-un fel de gipsy-jazz. Iar pentru ca experienta este unica si atmosfera de neuitat se fac rezervari cu muuult timp inainte.


Mmmm... hai ca si noi avem locurile noastre. Cine ma scoate la o cafa pe o terasa in Unirii?

She will be fine

Lumea ma tot cearta ca mi-am neglijat statutul de "SpiOance", ca nu am mai scris nimic pe blog. Trebuie sa recunosc ca au fost muuulte motive. Eu cred ca sufar de o mica depresie. Nu vreau sa par fitzoasa... sau nici nu stiu cum se numeste genul acela de om, care a stat o perioada, fie ea cat de scurta, in straintate si se intoarce si vorbeste intruna doar de cat de bine e acolo si cat de rau este aici. "Vaii, aici la Romania....". Am observat doar ca in cele 3 luni in care am lipsit, nu s-a schimbat mai nimic... am revenit si am primit instantaneu senzatia ca nici nu as fi fost plecata. Cred ca sufar de "Sindromul after Berlin" sau asa cumva... Totul pare vechi, haotic, oamenii sunt posomorati, ingrijorati si stresati... si sincer, nu prea pot sa ii condamn.
La Berlin, mediul nou de acolo ma impresiona la fiecare pas, imi oferea mereu ceva curios si deosebit. Iar acum cred ca e si vina mea, ca nici macar nu mai incerc sa ma las impresionata de nimic. Eh, dar vor veni ele momentele in care ma voi detasa... deocamdata e cam greu. Dar asta nu a fost singurul motiv pentru care nu am mai scris nimic. Cu mintea tot departe la Berlin simteam ca mai am atatea de povestit... Doar ca la scurt timp de la sosirea mea acasa aflasem teribila veste despre Sanja... cea care mi-a fost foarte apropiata in ultimele 3 luni. Din acel moment, am refuzat pana si sa ma mai gandesc la Berlin, sa imi amintesc prea multe din cele traite acolo. Cumva, tot ce facusem la Berlin avea legatura cu ea. Acum pot rasufla linistita... E bine! Va fi bine! Acum pot sa imi amintesc de Berlinul nostru si sa va impartasesc si voua...


(Sanja a trecut cu bine peste operatii si coma. Acum este inca fragila, dar va fi bine.)




Sanja, stiam eu ca vei reusi!!!

miercuri, 16 iunie 2010

Tempelhof - un templu de relaxare


Zilele trec... trec si saptamanile si observ cum SpiOance someaza. Nimic nu o mai inspira. Nimic nu o minuneaza. Totul e mult prea banal. Si totusi...

Citind recent pe agenda.ro ca se vrea modernizarea Aerodromului Cioca din Timisoara, gandul mi-a zburat instant la Berlin. In timp ce despre Aerodromul Cioca auzim doar de cateva ori pe an, atunci cand aici se organizeaza demonstratii si mitinguri aviatice si in rest, nimic, Aeroportul Tempelhof din Berlin este de ani buni subiect de discutie in capitala germana. Unul dintre cele mai vechi aeroporturi din Germania si cel mai vechi din Berlin, a fost inchis dupa 85 de ani de activitate in toamna anului 2008. Amplasat central si deranjand linistea locuitorilor din zona, dar si nevoia de modernizare si traficul in scadere au dus in urma cu doi ani la decizia de a fi inchis. De atunci pentru Tempelhof s-au luptat multi. Ca o adevarata comoara in mijlocul capitalei, cladirea urma sa fie demolata si impreuna cu terenul imens aici urma sa fie construit un cartier "rosu" sub denumirea de Columbia Strip. Decizia autoritatilor a fost contestata de localnici, iar la scurt timp cladirea fostului aeroport a fost declarata monument istoric, astfel, ne mai putand fi distrusa. Unii investitori au propus instalarea unor studiouri de cinema, a unei biblioteci sau a unui muzeu aviatic. Altii au propus transformarea terenului intr-o centrala de energie solara. Pana una alta, cladirea aeroportului este inchiriata de 2 ori pe ani de targul de moda Bread & Butter, care organizeaza acolo prezentari si show-uri de moda. Dintre toate variantele propuse, pana la urma s-a decis: Suprafata fostului aeroport international a devenit cel mai mare spatiu de recreere si distractie din Berlin. La inceputul lunii mai sute de berlinezi au invadat cele 300 de hectare ale arealului si s-au bucurat din plin de redeschiderea Aeroportului Tempelhof ca si parc. Mersul pe bicicleta sau rolle, a face grill sau pur si simplu sa stai intins pe iarba - toate sunt acum permise. Multi berlinezi se arata in continuare nemultumiti de faptul ca suprafata noului parc este inprejmuita de garduri, iar accesul este permis doar pana la lasarea serii.
Asa sunt ei, nemtii, vesnic nemultumiti! Eu spun doar sa priviti fotografiile de mai jos, realizate de Ralu si sa imi spuneti, daca nemtii nu stiu sa se impuna si sa obtina ce vor? Au sfidat speculantii, care vroiau sa faca bani frumosi de pe urma terenului si acum se relaxeaza in liniste...


(Foto: Ralu Nelepcu)






vineri, 11 iunie 2010

A girls night out...

(Foto: http://theperfectlady.files.wordpress.com/2009/07/sex_and_the_city_movie.jpg)

Aseara am fost ca fetele sa vedem "Sex and the city 2". Un film plin de clisee, deloc o capodopera cinematografica, tipic filmelor americane. Dar pana la urma, cine are nevoie de asa ceva dupa multul stres din jur? Filmul este foarte entertaining, numai bun de vazut dupa o zi de lucru, te amuza si te deconecteaza.
A fost foarte haios cum ne-am facut intrarea la film: Am stat pana in ultimul moment la coada la Nachos... ca sa intram in graba ca niste flufe visatoare in alta sala, coboram multe scari pe bajbaite si ne asezam comod in scaune, pana sa realizam ca nu suntem in sala care trebuie. Si cum am realizat asta? ... Erau cam multi barbati in sala. Am iesit si am nimerit mai apoi sala. Filmul nu incepuse... iar cand a inceput, cum banuiam, se auzeau chicoteli feminine, rasete pitigaiate si aplauze la aparitia fiecarui sex-symbol pe marele ecran. Am ras, m-am simtit bine... am dat chiar si nachos pe jos de bucurie :)) si am realizat din nou, ca Alina, este una din aia care comenteaza la filme! :)) Cand filmul s-a terminat si luminile s-au aprins... am ginit instantaneu si cativa barbati in sala: 5! (pe numarate) Astia ori au facut ceva gresit si acum erau pedepsiti, ori erau gay :))
Am plecat acasa foarte relaxata si bine dispusa, asa ca il recomand cu drag celor care vor sa se amuze putin.