"Viele Grüße vom Arsch der Welt!"

Rammstein a facut-o din nou. In spiritul nemtesc 100 % au facut totul iar ca la carte: detalii puse la punct minutios, totul gandit impecabil, o piesa care suna bine si un clip de nota 10.

"Haifisch" e un fel de Rammstein all in one! Cine cunoste piesele si clipurile nemtilor va regasi detalii din clipurile Ohne Dich, Seemann, Du hast, Sonne, America, Keine Lust. Iar durii de ei mai au si un umor fin pe final!

Ce sa mai? Just enjoy!

Vreau concediuuuuu!

Oameni au venit, au plecat, iar au venit si iar au plecat din si in concediu, iar eu tot aici. Asa-mi trebuie daca m-am lafait 3 luni la Berlin, dar va veni si vremea mea. Hehe, mai sunt doar cateva zile si vine el, concediul.

Anul asta nu vad marea... mi-e dor de ea... de apa albastra ca cerul, uneori chiar cu tente de un turcoaz de vis, de valuri care iti mangaie corpul si de briza care iti adie prin plete. Anul asta voi incerca sa regasesc frumosul din tara noastra. Sper sa pot trece peste mizerii, nesimtiri si degradari si sa ma bucur de un fel de "estitica a uratului" de aici de langa noi.

"Poli suntem noi!"

... si suntem multi, chiar daca unii doar din cand in cand, mai mult asa de ocazie. Spunea Levi putin revoltat aseara, ca asa se intampla mereu: La astfel de evenimente mai mari se trezeste brusc sentimentul de dragoste fata de echipa.

Dar ce mai conteaza cand la Timisoara, joi seara (19 august) a fost atat de frumos. A fost un stadion plin, alb-violet, tribuna a zumzait, suporterii au cantat intr-un glas si au aplaudat cu fair-play adversarii. Deci, ce ne trebuie mai mult? "Nu e niciunde ca la Timisoara"! asta e clar. Si chiar daca victorie nu e ... atmosfera este inegalabila.

Foto: by me

Vesta anti-flegma...

„Buna ziua, sunt de la ziar, tocmai ma documentez pentru un articol....“ Moment in care ochii se bulbuca, parca l-ar fi vazut pe dracu´, omul isi scuipa in san, face trei pasi inapoi si o cruce de la podea la tavan, doar doar va dispare necuratu´din fata lui. Isi inclesteaza buzele, numai sa nu cumva sa ii iasa vreun cuvant din greseala, clatina din cap si face semn de negare cu mana. Cam asta e atitudinea pe care o are omul de rand din Romania fata de ziaristul de rand, surprinzator, din aceasi tara.

Stiri preparate la cald...

Cu reactii asemanatoare m-am tot izbit de-a lungul timpului, dar parca saptamana trecuta de-a dreptul m-am scarbit. Stiam deja ca oamenii din Romania nu sunt obisnuiti cu presa, ca se tem sa vorbeasca si ca: “Stim noi cum sunteti voi…una spunem, alta scrieti”. Si cumva, nu pot sa ii condamn. Tot noi, presa, suntem de vina… Noi ne-am facut reclama asta. Noi ne-am defaimat intr-atat, am tabloidizat totul. Spun noi…adica breasla noastra, desi tind sa cred, ca nu ma identific cu “jurnalistul roman”. Nu, refuz sa fac asta! Categoric. Nu! Pentru ca am vazut cum se face presa adevarata si refuz sa devin ceea ce au devenit altii.

In Germania toata lumea citeste ziarul. De la adolescenti pana la pensionari. Il citesc cu drag. Sunt informati…si spre surprinderea multora, au o cultura generala vasta. Cand ii abordezi pe strada si te prezinti ca fiind ziarist, se opresc, iti vorbesc, iti spun numele si varsta.. nu se tem de nimic. Pe cand la noi oamenii citesc ziare de proasta calitate, cancanuri si prostii. Iar de cultura generala... nici nu are sens sa mai vorbim.

“Aveti cizme de guma pentru rahat? Dar vesta si ochelari anti-flegma?” Asa ne intreba profesorul Marcel Tolcea in primul an de facultate la jurnalism. “Nici nu stiti in ce rahat v-ati bagat!” continua el. Si, intr-adevar…habar n-aveam. Presa din Romania e in rahat pana in gat si ar fi scufundata cu totul, daca nu ar fi calcat in picioare multa lume, doar sa se mentina inca putin la suprafata. Dar ce mai conteaza un mic ragaz, cand tot acolo va ajunge?

Visez zbuciumat!

A trecut aproape o saptamana de cand am fost la film la "Inception" - un film mult prea complicat pentru ora la care l-am urmarit. Dar nu am sa spun nimic despre film, a scris deja Alina despre el si sunt de acord intru totul. Chiar daca detaliile erau uneori sufocante, iar ora tarzie ma facea sa imi doresc sa ajung cat mai repede pe taramul viselor. Iata ca filmul asta ciudat a "semanat" in mine un sentiment si el foarte ciudat. Visez agitat de cand ma stiu, dar parca abia acum incep sa ma sperii. Ma trezesc mai obosita decat m-am culcat, iar ecoul unor vise ma urmareste zile intregi. Ah, si unde mai pui, ca uneori e tare greu sa distingi visul de realitate si asta parca ma tulbura si mai tare. Petru e si el foarte profund atunci cand vorbeste despre Inseption si really, parca nu ma linisteste cu nimic.

Stii, sentimentul ala, care iti da asa o neliniste? Amintiri din trecut care par mai reale ca niciodata? Persoane care nu iti mai vorbesc demult, te tin la taclale? Well, it´s strange? Si eu le visez pe toate.
Totusi revin si spun ceva despre film. Subiectul a fost ales perfect. Toata lumea viseaza si cu totii ne ridicam semne de intrebare atunci cand ne-am dori rastalmacirea lor. Am aflat din film: Ca da, asa e, mereu ne trezim in mijlocul visului fara sa stim cum si de ce am ajuns acolo, ca ne cream singuri ca niste arhitecti veritabili decorul, ca uneori daca ne chinuim sa ne construim un vis inainte sa atipim propriu-zis, chiar il visam apoi... Totusi mai am o sumedenie de intrebari: Care este explicatia plauzibila, atunci cand te trezesti brusc din vis si inca simti atingerea celui din vis, sarutul pe buze sau respiratia rece in ceafa? Si de ce atunci cand visam ca picam in gol, chiar simtim acel gol in stomac?

Foto: www.smashingapps.com

Cartonas rosu!

"Cei mai frumosi ani sunt cei ce vor veni", scria cineva pe blogul altcuiva. Era un fel de imbarbatare, de incurajare draguta, care avea menirea de a face posesorul blogului sa se simta mai bine. Dar cum sa te simti mai bine, cand ai fost atat de dezamagit? Cand vezi ca tot ce conta pentru tine, acum se naruie chiar sub ochii tai... Dar el stia ca fluierul pentru "inceputul sfarsitului" rasunase deja demult in tribuna. Jucatori fusesera scosi din joc rand pe rand, iar el stia ca va veni si randul lui candva. Mai intai se injumatatise echipa, apoi conditiile de joc deveneau tot mai precare pana cand jocul se mutase de pe stadionul principal, tocmai pe maidan. Dar el se incapatana sa ramana in joc... ca un fotbalist profesionist, pentru care tot ce mai conta era jocul, pasiunea... oh, da, pasiunea, aia de te face sa uiti de toate si i te dedici intru totul.. aia! In acel moment tot ce mai conta pentru el era sentimentul pe care il avuse atunci, demult, cand realizase ca visul i s-a implinit: ochii umezi, emotia, strigatul de fericire...

A jucat fair pana in ultima secunda. Dar uneori nu e de ajuns sa joci doar tu fair. Mereu se vor gasi unii care sa iti infiga crampoanele adanc in suflet. Faultat s-a ridicat, a jucat mai departe, pana cand intr-o zi s-a ridicat, a scos cartonasele arbitrului si si-a acordat singur doua galbene... s-a eliminat din joc.

Acum tot ce a ramas e un ziar citit pe ascuns sub banca in liceu, emotia primului interviu de-adevaratelea si o masina cu inscripie stearsa ce se indeparteaza...