BVG vs. RATT

Primul lucru care m-a impresionat cand am ajuns la Berlin a fost reteaua de transport public din oras - BVG (Berliner Verkehrsgesellschaft). Exista mijloace de transport in comun care circula peste tot: pe sus, pe jos, pe dedesubt, rapide, semirapide si foarte rapide. Adica, in nemteasca: U-Bahn (metrou), S-Bahn (nu gasesc traducerea in romana pentru ca noi nu avem), Bus, Metrotram (adica tramvai), Regionalbahn (tren care face legatura cu localitatile aflate in apropierea Berlinului) si autobuze expres care circula de la cele 2 aeroporturi, Tegel si Schönefeld, pana in oras. Toate vin la un interval de 5 minute, cel mult 8 in timpul zilei si poate 15 in timpul noptii. Si da, am zis bine, in timpul noptii, pentru ca in weekend, vinerea si sambata, toate circula ´around the clock´. Abonamentul lunar general costa 72 euro, iar seara dupa ora 20 si in weekend poti lua pe cineva cu tine gratis. Iar abonamentul este valabil si o zi dupa ce a expirat. Nimeni nu se risca aici sa circule fara bilet. Amenda costa 40 euro. Controlorii sunt imbracati ´casual´, dar nu cu trening, pantofi cu spitz si geaca de piele, asa cum sunt cei de pe la noi. Si NU, nu accepta spaga!!! Ce mi se pare si mai tare: au site. Pe http://www.bvg.de/ poti imprimi informatii legate de transportul in comun, care mijloace de transport circula si care nu, care sunt alternativele (mereu exista alternative) si mai ales care sunt rutele si cum poti ajunge intr-un anume loc, cu posibilitatea de a schimba mijlocul de transport, ora exacta a plecarii si a sosirii.

Practic, in Berlin nu ai nevoie de masina si nici macar nu iti doresti sa ai. Iar daca o ai, nu prea ai ce face cu ea. Si da, ei au parcari, si subterane si suspendate si de tot felul. Si au si trasee de bicicleta, chiar daca si aici e o aventura sa pedalezi prin oras, totusi te poti simti mai in siguranta decat la Timisoara. Ah, am ajuns la Timisoara: orasul meu de suflet, de care imi e tare dor, mai ales cand vad fotografii primavaratice cu Piata Unirii, cu malul Begheului, cu magnolii infloriti ... imi e dor! Dar nu imi e dor de foarte multe lucruri de la noi. Lucruri, care cred eu, ca nu se vor schimba prea curand. Oare cand vom avea si noi o retea de transport in comun asa bine pusa la punct? Cand ma gandesc la "expresul de Ronat", la tramvaiul 5... am impresia, ca NEVER EVER nu se va schimba ceva. Si da, mai e cale lunga pana sa avem un sistem mai bun. Am citit in seara asta un articol pe agenda.ro care m-a facut sa realizez asta si mai bine: "De Inviere, RATT-ul ne lasa pietoni/ Regia nu va urma traditia anilor trecuti, in care isi adapta orarul de circulatie la calendarul religios" (citeste articolul aici!)
Well, voi ce credeti? In care secol o sa ne apropiem de ceea ce au nemtii?

... harta asta e existentiala in Berlin. Cu ea langa tine, nu te pierzi si ajungi mereu la destinatie. ... si totusi eu ma mai pierd! :P

PS: Aici ai voie sa cari cu BVG-ul si biciclete si animale de companie si sa mananci si SA BEI ALCOOL!!!

Mda, pare o lume fantastica, nu?

Der Kommissar ist wieder hier!

"Jeanny, quit living on dreams – Jeanny, life is not what it seems …"
24 de ani au trecut de cand aceste versuri au rasunat pentru prima oara. Falco a reusit sa faca dintr-un subiect tabu, scandalos, o piesa care sa sune atat de bine. "Jeanny": o fata, o obsesie, un viol, o crima... Iar povestea ei nu s-a oprit aici, pentru ca piesa lansata in 1986 era doar prima din ceea ce urma sa fie "The Jeanny Trilogy". A urmat, deci, "Coming Home" (Jeanny Part II). Cea de-a treia parte insa nu a mai vazut lumina zilei. Moartea subita a lui Falco in 1998, a facut ca trilogia sa ramana nefinalizata. Cel putin, asta s-a crezut pana anul trecut in toamna, cand brusc, la 11 ani de la moarte sa, fanii lui Falco au avut parte de o surpriza senzationala. Falco a reusit sa trimita de dincolo de moarte "The Spirit Never Dies - Jeanny Finnal!" Si deci, ultima parte a trilogiei.





Surprinzator sau nu, Falco pare sa fie acum un fel de 2Pac Shakur. Interesanta este totusi povestea noului album, dar si felul in care piesele au fost "uitate" atat amar de vreme in arhiva unui studio de inregistrari din Frankfurt. Producatorul cu care Falco a lucrat in acel studio, s-a mutat in urma cu multi ani, lasand vechile inregistrari in arhiva studioului. Abia in 2008, cand o teava sparta din studioul german, ameninta distrugerea arhivei, abia atunci ele au fost redescoperite. Piese produse la sfarsitul anilor 80, nelansate vreodata, au iesit la lumina. Si, surpriza! Printre ele si ultima parte a trilogiei: "The Spirit Never Dies - Jeanny Finnal". Un lucru bine ticluit? O strategie de marketing? O pura coincidenta? sau poate un miracol... "Spiritul nu moare niciodata" - un mesaj simplu, dar si putin infiorator. Cert este, ca Johann Hölzel (alias Falco) a reusit prin muzica sa, dar si prin stilul sau unic sa se faca nemuritor.

... sau poate este doar un egoist!

IN MOOD FOR DEPECHE MODE

Aseara am fost la Depeche Mode Party in K17 din Berlin. Clubul este hardrock, well, foarte hardcore in ceea ce priveste persoanele care frecventeaza locul. M-am speriat putin cand am ajuns, dar mi-am revenit destul de repede. In asa numitul "club" sunt 3 "floors" - in fiecare, alt gen de muzica... aproape acelasi fel de oameni. Aseara intr-unul din ringurile de dans era Depeche Mode Party. Ne-am apropiat de intrare si: Iuuhuuu...."reach out and touch faith"!!! Asta era! Am uitat si de faptul ca oamenii din jur imi dadeau fiori si de raceala si de tot.

Now enjoyyyy the silenceee!!!!

Heiße Zitrone!

Bolesc! Nu stiu cum, dar pe mine primavara a reusit sa ma pacaleasca. Am racit. Acum tre´ sa ma tratez. Am cumparat deci o tona de fructe astazi si am de gand sa ma vitaminizez. La indemnul Alinei am pus la fiert lamaie ... acra si multa. Am facut o zeama care miroase bine, dar cand sorbi primul strop: parul ti se ridica de pe cap, stomacul iti da palme, iar tu iti doresti sa nu fi existat lamaie pe pamant. Am incercat sa o dreg cu multa miere, iar acum cu ochi mici si colturile gurii incarligate, ma delectez cu ceea ce nemtii o numesc: "heiße Zitrone".

Bleahhhh!!!

Hai noroc si sanatate!

Fotografie inteligenta de jurnalista!

Life is too short!

La naiba!!! Uneori ma intreb daca oare viata are o placere nebuna de a ne rade in nas? Am piele de gaina si fiori ma trec rauri rauri pe sirea spinarii de minute in sir si cumva senzatia asta nu inceteaza. Citesc si rascitesc pasaje de pe blogul lui Mile Carpenisan si asta ma face sa vad viata cu alti ochi. Am aflat de scurt timp ca jurnalistul, pe care il stiam doar de la televizor, a murit. Il mai vazusem doar de putine ori pe teren, dar niciodata nu am schimbat vreun cuvant. Avea doar 34 de ani si traise poate mai intens decat multi dintre cei care au implinit varsta asta si cu siguranta a trait experiente cat pentru sapte vieti. Am aflat despre starea lui in urma cu cateva zile. Imi parea rau, presimteam cumva ca nu va scapa. Imi ziceam insa: "asta e, asa e uneori viata"! Acum cand am aflat ca s-a stins, am avut un cu totul alt feeling. Am deschis iar blogul lui Mile si am recitit ultimele lui postari. De atunci fiorii se plimba in continuu pe sirea spinarii. Am vizionat si un videoclip dedicat lui, cu imagini din zonele de conflict de unde a relatat, iar piesa care insoteste imaginile, e zguduitoare: Frank Sinatra - My Way.
Nu stiu daca momentul de fata ma face sa vad cele scrise de el altfel, daca eu tind sa interpretez cele citite altfel sau poate pur si simplu e mesajul lui concret. Se zice ca uneori oamenii simt ca urmeaza sa ne paraseasca si fac lucruri remarcabile inainte de a se desparti de noi. Mile Carpenisan a incercat sa salveze, in urma cu mai putin de o luna, viata unui tanar blonav de leucemie. S-a implicat trup si suflet la strangerea de fonduri, pentru ca Daniel Raduta sa poata trai, sa isi vada si sa isi stranga la piept copilul nenascut inca. Ironic, nu?
La licitatia organizata pentru Daniel, Mile a primit o chitara:
"Eu o sa primesc chitara lui Mishu Calian pentru care am licitat si atata s-o batut Hadean cu restu’ pana am castigat eu. Acum numar zilele pana cand o sa o am in mana. Si asta chiar daca nu stiu sa cant la ea :). PS: Chitara lui Mishu Calian o sa o dau copilului lui Daniel. Iar cand va creste mare am obtinut promisiunea lui Alexandru Ivanov ( un chitarist care chiar are clestele pe grif ) ca il va invata sa cante."
Infiorator, nu?

Sa se odihneasca in pace!

3 weeks down, 10 more to go!

Au trecut 3 saptamani de cand sunt la Berlin. Am cunoscut 15 oameni noi. Unii, oameni de radio, altii de televiziune, ziaristi, jurnalisti independenti sau de stat, unii interesanti, altii pur si simplu ciudati, dar in sensul bun. Toti jurnalisti.

Am cunoscut mai bine oamenii de la bursa: Heiner Noske, un fost jurnalist, care la interviu parea foarte dur si rece, este de fapt un domn tare amabil si haios. Jürgen Vietig este si el un domn tare haios, parca mereu stresat si terorizat de faptul, ca mai ales la intalnirile organizate de el, intarziem in draci! E tipic neamt, e mereu punctual! Noi, nu prea!

Nu in ultimul rand, l-am cunoscut pe Clemens Schöll (foto), cel care conduce programul "Medien-Mittler zwischen den Völkern". E nostim, mai ales atunci cand rade: ne scoate din minti si ne facem sa ne tinem de burta de ras si asta pentru ca trebuie sa radem cumva launtric, pentru a nu-si da seama ca radem tocmai de el, ci de gluma zisa. Imi e greu sa explic rasul lui...e ca si cum ar fi o cobinatie dintre un personaj malefic din filmele americane si un om care cam intr-o ureche. :)

In ultimele 3 saptamani am asistat la tot felul de discutii si dezbateri despre temele de interes general din Germania si asta pentru a ne familiariza cu temele frecvente de aici pentru cand vom incepe practica. Asa am vizitat fabrica de panouri fotovoltaice Solon, am fost la Stasi-Museum, la DDR-Museum,

am vizitat Bundestag-ul si am asistat la sedinta din plenul Parlamentului, am discutat cu politicieni si am dezbatut situatia economica a Greciei, criza economica mondiala si multe altele. Am fost in Frankfurt (Oder), un orasel din fosta DDR, in care nu pare sa se mai intample nimic. E cam trist, traieste insa prin Universitatea Viadrina, recunoscuta international, ca fiind una dintre cele mai importante, atunci cand vine vorba de Drept sau Stiinte Economice si Politice. Am trecut la pas peste podul care leaga doua state: Germania si Polonia.

Dupa doar 300 m ajungi peste Oder in Slubice. Oraselul de la granita cu Germania se bucura de o mare popularitate, deoarece aici vin nemtii fumatori (sau contrabandistii) sa isi se aprovizioneze cu tigari ieftine :) ...

Am vizitat redactia postului de televiziune ZDF, un fel de TVR2 al nostru si ne-am facut de cap prin studioul de la "Das Morgen Magazin", matinalul postului tv.

De asemenea am discutat cu producatorii emisiunii "Maybrit Illner", un talk-show cu tenta politica moderat de jurnalista care da, de altfel, si numele emisiunii. In luna mai planuim sa ajungem sa asistam de pe platou emisiunea in direct. Sper sa ne iasa!

Au trecut deci 3 saptamani de cand bantuiesc si spionez Berlinul, orasul si oamenii de aici. Sunt multe natii, deci nu te simti strain. Nimeni nu te priveste ciudat pentru ca esti altfel, ba chiar asta ti se si impune aici. Sa fii altfel! Sa fii boem! Berlinul e un oras al artistilor. Inginerii ar fi cu totii someri si asta pentru ca Berlinul a incetat demult sa mai produca, ci a ramas un oras al serviciilor. Arta si cultura e insa la ea acasa aici. Zeci de evenimente se intampla zilnic si iti dai seama ca esti coplesit, nu poti face fata ofertei. Eu incerc sa fac fata, sa vedem daca reusesc, mai sunt 10 saptamani to go!