In weekend am fost la Bocsa pentru a sarbatori asa-numitul "arangel", adica ziua mortilor, care aici se sarbatoreste in data de 8. noiembrie. Acesta este locul copilariei mele. Locul de care ma leaga atatea amintiri si prietenii pe viata. Imi e greu sa vorbesc de copilarie si sa nu ma gandesc la Bocsa. Imi e greu sa nu imi amintesc miile de nazbatii copilaresti si adolescentine sau de cum m-am indragostit nebuneste pentru prima oara, evident, toate la Bocsa.
Bunicul meu imi spunea ca daca mi-ar lega de mijloc o matura, pana seara nu ar mai ramane nimic din ea, nici macar batul, atat de mult cutreeram. Plecam dimineata si veneam seara colindand cat era ziua de mare strada, lanurile cu porum si grau, plantatia de corcoduse si prune de pe deal sau mergeam la scaldat in Barzava. Bocsa nu mai este la fel fara bunicii mei, totusi de cate ori ma intorc, ma regasesc copil din nou... Copilul ala de la oras caruia ii era frica sa se coboare din copaci dupa ce urca nu foarte sus oricum, care se temea, la fel ca si acum de insecte scarboase si care aparea fara nicio zgaiba pe picioare la inceputul vacantei si se intorcea la finalul ei plina de julituri si cazaturi care mai de care mai spectaculoase. In weekend mi-am intalnit prietenele din copilarie... o parte din ele. Am ras cu lacrimi amintindu-ne cum o saptamana intreaga nu prea ne-am mai putut apropia de mancare dupa ce am hotarat sa 'renovam' o coliba darapanata si am preparat ca pe vremuri chirpici din balegar de cal si vaca amestecat cu lut si apa:)... toate astea cu mainile libere bagate in amestec pana la cot. Ce-i drept dupa ce chirpiciul s-a uscat, coliba a devenit brusc mai primitoare. Ne-am amintit cum dupa cate o vizita prin plantatia de lingrote fugeam rupand pamantul cu buzunarele pline sa nu ne prinda proprietarii plantatiei si apoi beam un litru de apa la fantana cea veche de pe strada, iar dupa combinatia cu prune, va puteti imagina ce urma :))). Ne-am amintit de banca noastra de langa cimitir unde fuseseram nevoiti sa ne mutam 'sezatoarea'. (strada bunicilor mei era strada cu cimitirul ortodox, iar pentru ca vecinii nu prea ne agreau adunarile de seara cu seara, ne-am hotarat sa ne mutam undeva mai linistit...langa cimitir.) Am ras de prima betie crunta de la Vartoape (un lac de prin padure, unde mergeam uneori cu cortul vara), de felul cum eu am picat cu bicicleta in padure si m-am ales cu o julitura lunga cat tot piciorul in plin sezon estival de purtat fustite, apoi cum iar am picat cu bicicleta si m-am ales cu o deviatie de sept de care ma mai bucur si astazi, despre cum jucam ascunsa in cimitir pe inserate si cum am fumat prima tigara in lanul cu porumb (o tigara Assos...bleaxxxx!) si multe alte.
Apoi in adolescenta cand s-a ivit prima dragoste adolescentina, eu ca o fata cuminte ce eram si care nu avea voie sa stea mai mult de ora 22 afara, eram la 22 trecute fix in pat, iar la 22.30 inapoi pe strada dupa ce escaladam fereastra. Apoi nu am sa uit momentul in care am stat in santul din fata casei la ora 2 noaptea, pentru ca exact in clipa in care ma pregateam sa urc inapoi in casa, un vecin s-a hotarat sa plece la pescuit cu noaptea in cap si ca sa nu ma parasca bunicului am stat acolo minute in sir pana cand vecinul s-a indepartat de-a binelea. Schema asta cu geamul am facut-o de pe la 15 pana la 18 ani in fiecare vara, iar bunicul meu nu a aflat asta niciodata.
Imi e dor de vacantele petrecute acolo, de sentimentul ala pe care il ai doar atunci - sentimentul ala, ca nu vei imbatrani niciodata si ca nimic din ce traiesti nu se va schimba. Acum cu un rid in plus in jurul ochilor - de la atata ras - am realizat ca noi, oricum nu vom imbatrani niciodata, amintirile copilariei perfecte ne dau puterea asta, sa purtam mereu in suflet... sufletelul de copil!
