In Prenz

Prenzlauerberg este cartierul, care va fi "mein Zuhause" in urmatoarele 3 luni. Cu imaginea de mai sus nu prea mai are nimic in comun. Fostul cartier muncitoresc din Berlinul de Est s-a transformat intr-o zona a artistilor si a tinerilor si vibreaza din toate incheieturile a "viata". Cartierul a suferit cele mai drastice transformari din ultimii ani: blocurile cu apartamente ieftine de dinaintea caderii zidului au fost ocupate de cafenele si restaurante, iar de la reunificarea Berlinului a devenit una dintre cele mai populare zone rezidentiale. Multi vest-germani s-au stabilit aici, au renovat cladirile si au cumparat mai toate apartamentele.
In "Prenz" barurile, cafenelele si restaurantele sunt la ele acasa si sunt concentrate in special in jurul pietei Kollwitzplatz. Cartierul are si propriul 'Prater' - un parc de distractie care este denumit la misto' dupa cel din Viena si asta pentru ca se vroia o copie a celui austriac. Si daca tot suntem la nemti trebuia sa gasim aici si o berarie. "Kulturbrauerei" este un complex de cladiri care gazduia printre altele fabrica de bere "Schultheiss". Astazi nu mai functioneaza.
Ce sa mai...daca nici asa nu v-am convins... Prenz este un cartier foarte colorat si indragit, iar eu ma simt deja ca acasa!

Am ajuns la Berlin...

...ieri. Am zburat o ora pana la Viena si de acolo inca una pana la Berlin. Am aterizat cu bine si m-am trezit in imensul aeroport berlinez Tegel. "Si acum incotro?" Cautam cu privirea indicatorul "Ausgang" si l-am gasit. Am ajuns insa la locul cu taxiuri, ceea ce sigur nu vroiam. Eu cautam "die Bushaltestelle", iar busul 109 era cel care urma mai apoi sa ma duca la destinatie. Bushaltestelle era mai sus cu un etaj...am ajuns cu greu si acolo printr-o mare de oameni de toate natiile, galagiosi si foarte grabiti. Eu nu ma mai grabeam...aveam tot timpul din lume, iar daca cumva pierdeam autobuzul, nu era nimic, pentru ca stiam ca urma sa apara altul. Ma indreptam spre bus cu greu...un omulet care trage de niste bagaje uriase. Cred ca asta l-a facut si pe mult prea seriosul sofer de bus sa imi zambeasca larg cand am ajuns in dreptul usii. Imi era greu sa ridic bagajul, iar o nemtoiaca a pus mana si l-a ridicat de un capat si asa am reusit (m-a surprins). I-am multumit, nu mi-a zambit. Mi-am luat biletul si m-am asezat. Dupa ce am pornit pret de cateva momente am uitat sa mai am grija de bagaj iar acesta s-a rasturnat . Un domn l-a ridicat si a si zambit. Mi-am cerut scuze, iar el foarte amabil "es ist doch nichts passiert" ("dar nu s-a intamplat nimic")...m-a suprins din nou. Poate ca plecasem eu cu prea multe prejudecati de acasa...aici oamenii chiar se opresc si te ajuta, in Romania probabil, pe langa faptul ca nu ti l-ar fi ridicat nimeni, mai iti spunea si un "dar fii atenta, dragaaa!"

Ok, am mers cu busul aprox. 10 minute si am ajuns. Desi de saptamani intregi Berlinul a fost acoperit de nameti, inainte sa ajung eu, cu vreo 2 zile a inceput sa ploua. Nu mai erau urme de zapada...doar zeci de mii de pietricele acoperau ca un covoras gri strazile Berlinului. Pietricelele fusesera imprastiate pe strazi pentru a facilita mersul pe jos pe polei si gheata. Eficiente desigur, dar extrem de enervante. Mai ales acum, cand nu mai era zapada, iar eu taraiam cu greu bagajul urias, ale carui rotite se invarteaz acum si mai greu. Am ajuns locuinta fetelor, care nu ma lasa sa dorm in gara zilele astea. Leti si Paula sunt fetele care ma gazduiesc pana duminica, cand am voie sa ma mut in apartamentul care imi va fi casa pana la sfarsitul lui mai.

Ceva mai tarziu am hotarat sa ma plimb prin oras. Afara era aproape placut, nu stralucea soarele, dar nici frig nu era. Am ajuns la U-Bahn. U2 era cel care trebuia sa ma duca pana la Alexanderplatz unde se afla si "Scoala de jurnalism" din Berlin (acolo unde voi merge si eu incepand de luni). Am ajuns cum spuneam la U-Bahn....insa aici nu e asa simplu: U2 merge pe sus, iar U7 pe jos. Asta nu a fost complicat....doar ca nu ma aflam pe partea potrivita. eh, dupa ce m-am invartit de 2 ori si am ajuns mereu in acelasi loc, a 3 a oara am reusit. Am sarit in ultimul moment in metrou... am pornit si tare m-am mai mirat atunci cand brusc m-am trezit pe "deasupra"...pe un pod suspendat care trecea prin oras. (dar metrourile nu trebuiau sa circule "pe dedesubt"???) "hehe...ce stie taranul ce-i sofranul?"

Toate ca toate...prima mea zi la Berlin a fost...hmm...cam trista si asta pentru ca urasc sa fiu singura. Sunt o persoana care are nevoie de oameni, iar momentele de singuratate imi place sa mi le aleg singura, nu sa imi fie impuse. Dar mai e o zi pana cand ne vom intalni cu totii, dar pana una alta astazi voi merge din nou sa manac la "italieni" (niste turci, care au vrut sa sfideze banalitatea si in loc sa vanda donner kebap, gatesc incredibil de bine si de ieftin pizza, paste si alte italienarii).

Pana data viitoare, spionez in liniste ...

Tschüß!

Wonderful Life!

Uite o piesa care-mi e ca un rasfat pentru auz zilele astea. Are un sound old-school :) , aduce a 80s style si imi place la nebunie! Ultravox, Human League sau Tears For Fears sunt doar cateva nume, care cred ca au lasat o amprenta vizibila pe ceea ce produc cei de la Hurts astazi. Nu stiam mai nimic despre baietii astia, care suna atat de bine! Am aflat ca duo-ul Hurts vine din Manchester si este format din Adam Anderson si Theo Hutchcraft. Au preluat soundul anilor ´80, dar il interpreteaza in stil propriu si actual, iar postul de radio BBC le acorda mult credit si un posibil loc in Top Five "Sounds Of 2010". Mai multe nu stiu, stiu doar ca acordurile piesei imi zburda prin minte si imi dau un "feeling" de "such a wonderful life"!

ENJOY!!!



PS: Exista si varianta remixata de Arthur Baker si se aude frecvent pe Radio Guerilla! :P

Impachetat!

Am impachetat! Tot dulapul initial si apoi prin eliminare a ramas doar un troller cat juma´ din mine (exagerez doar putin) si o geanta voiaj ceva mai mica:)) e ca si cum m-as muta pentru cel putin 3 ani: daca ploua, daca ninge, daca vine canicula sau gerul si tot asa, unele piese vestimentare nu s-au lasat pacalite sa ramana acasa. Ce sa mai, toate vor cu mine! ... si nu stiu de ce, dar tare am impresia ca la final, in iunie, volumul se va tripla .... women!!! shoppoholics!

In STAND-BY!

Am inceput sa blog-uiesc in urma cu cateva saptamani. Incepeam promitator si imi spuneam "iuhhuuu, exist!" in lumea virtuala desigur. (Insa nu pe deplin: Nu posed cont pe tweeter si nici nu intentionez sa ciripesc pe acolo prea curand). Eh, avantul meu blogaresc s-a cam estompat in ultima saptamana. Sa fi fost libertatea de care m-am bucurat...dupa multa vreme am avut iarasi dupa-amieze libere...si apoi sincer m-am trezit ca nu prea stiu cum sa ma folosesc de timp cat mai eficient. Acum mai am 5 zile pline de petrecut "acasa"...apoi am sa imi iau zborul spre Berlin. Cand voi ajunge acolo, stiu sigur ca voi avea ce povesti.
Pana una alta spionez in liniste dulapul plin cu haine si va trebui sa dau o lupta cu mine: 3 perechi de cizme, 2 paltoane, o pereche de adidasi, 5 perechi de blugi... pffff, tare ma tenteaza sa indes totul in valiza... Va mai anunt pana joi who made it and who didn't !

Timeout FISHERMAN´S!

Am mai incheiat o etapa...Timeout-ul cu Andreea si-a luat Time-Out!

Din fiecare experienta invatam cate ceva, iar din experienta asta eu am invatat categoric multe. Sunt emotiva din fire si ma atasez lejer de lucrurile si oamenii care ma inconjoara. Am sesizat ca acum m-am desprins usor, foarte usor. Urma de regret?...Nu am simtit! (nu pana acum si imi vine greu sa cred ca ma vor mustra regretele mai tarziu).

Din toata povestea asta tot ce imi va lipsi va fi RADIOUL. Pentru ca ador sa ma joc „de-a radio“ si fac asta cu cel mai mare drag. Cine ma cunoaste, stie ca atunci cand vorbesc de radio ma luminez toata si ca pana si in cea mai proasta zi, atunci cand ma asez cu cea mai mare lipsa de pofta de viata la pupitru si deschid microfonul (cu muzica bubuind la maximum in casti), uit de toate. But, i have a feeling, my friend, we´ll meet again!!!

Timeout-ul cu Andreea a avut un parcus scurt. Dar ce am invatat din povestea asta? Am invatat ca unii oameni trebuie luati ca atare, iar cine e de proasta calitate, asa va fi pana la capat.

Ah, si am invatat ca oricat de mult mi-ar placea mentosanele „Fisherman´s Friends“ si oricat de mentolate ar fi ele, uneori pana si mentolul iti poate lasa un gust AMAR!

Nemtii au cojones!

Viata are o trasatura de caracter bine definita: ironia. Deseori ne rade in nas! Si, da, astazi am ras cu mare pofta. Despre faptul ca urmeaza sa plec la Berlin pentru trei luni povesteam in postul anterior. Nu stiu daca precizasem prea exact ce urmeaza sa fac eu acolo si asta pentru ca uneori nici eu nu stiu exact. Cei de la Fundatia Robert Bosch din Germania ofera de ani buni burse la Berlin pentru tineri jurnalisti din tari esteuropene. Well, i am one of them. Si deci alaturi de 15 colegi de breasla din alte tari „obscure“ (ca si noi) ma voi juca de-a jurnalista la Berlin. Dar cum spuneam... viata e haioasa si intamparile ei si mai si. Astazi mi-a fost dat sa aflu ca voi urma o practica la cotidianul berlinez „Die Tageszeitung“. Totul ok...daca nu imi aminteam ca in urma cu putin timp citisem prin tabloide ceva foarte interesant. Nu tineam minte daca este vorba de „taz“, dar imi aminteam de o razbunare „fina“ adresata redactorului-sef al publicatiei „Bild“, un tip cu nume predestinat, Kai Diekmann.

Cladirea viitoarei mele redactii „adoptive“ are cojones, la propriu!
Redactia ziarului Tageszeitung a incetat sa mai fie una sobra in noiembrie anul trecut. Pe fatada cu pricina troneaza acum un falus gigant: Sase metri lungime si o pereche de cojones pe masura. Unde mai pui, ca opera de „arta“ are o infatisare care aduce cu redactorul-sef de la „Bild“, Diekmann :).
Mi-o si imaginez pe Ines Pohl, redactor-sef al "taz" care a fost haioasa cand a spus: "Ohhh, mein Gott! Urmeaza sa-mi leg bicicleta timp de doi ani sub un falus de sase metri si sa-mi incep ziua de lucru sub doua testicole de toata frumusetea!"
Dar cum sa nu iti mearga bine inca de dimineata cu asa o intampinare la usa?

Foto: http://wirsinddasnetz.wordpress.com

Cine spunea ca nemtii nu au simtul umorului...oh da, tare se mai insela!
Nu stiu de ce, dar am impresia ca la Berlin va fi tare nostim!!

PS: puteti citi aici pe "lung" despre "The PIMMEL OVER BERLIN"

In curand voi spiona Berlinul...

Soon i´ll walk the bear...

Mai sunt 20 de zile (pe numarate) pana cand voi pleca la Berlin. Ma sperie in draci gandul asta. Desi experienta in sine va fi poate de milioane. Dar sunt un copil singur la parinti, care nu a fost plecat mai mult de trei saptamani o data. Nu sunt mamoasa si mereu ma declaram „cu dor de duca“, pentru ca mereu imi doream sa gust din independenta. Acum pusa in fata faptului, simt ca sentimentul asta, de a fi departe de casa, ma sperie mai mult ca niciodata.

M-am mai linistit putin la sfarsitul saptamanii trecute si asta pentru ca intr-un final am reusit sa imi gasesc locuinta. Impreuna cu o colega de bursa,Asta (chiar asa o cheama) din Lituania, vom locui in apartamentul unei coreence, care

va fi plecata exact trei luni, cat vom sta si noi in Berlin. Choon-Hee este tare draguta si apartamentul e pe masura.

Dar sa revin la plecarea mea...cum spuneam mai sunt 20 de zile pana atunci. Cred ca va fi crunt sa stau departe de toti si de toate lucrurile care imi sunt dragi...dar nu stiu de ce am impresia ca ma voi acomoda usor la viata de acolo. Stiu ca imi vor lipsi multe si ca ma voi lupta cu asta cat voi fi plecata, dar ma consolez cu gandul ca trei luni vor trece repede. Asa s-a nascut si blogul cu spiOance ... sa simt ca sunt mai aproape de casa.

Ea e Choon-Hee

Despre muzica lu´ peste

Mircea Badea a spus de multe ori ca el nu intelege muzica. Ookkk.... fie. Dar sa spuna de curand ca MUZICA e o mare PROSTIE si chiar nu ii vede rostul, ba chiar ca isi manifesta „dezgustul dobandit in decenii fata de muzicile lu’ peste“... asta a fost chiar prea mult pana si pentru mine. M-a indignat!
Cum sa traiesti pe lumea asta fara sa ADORI muzica? ... de orice fel ar fi ea. Credeam ca pentru fiecare om exista un gen care sa ii fie pe plac. Cred in continuare ca exista piese care sa te faca sa vibrezi, sa suspini, sa sari in sus de bucurie, sa tzopai ca un copil mic sau pur si simplu sa visezi. Sunt piese pe care te prostesti cu prietenii, altele pe care te iubesti cu prietenul/prietena, exista piese care atunci cand le asculti iti aduc in minte intamplari, oameni, stari ... De expemplu C&C Music Factory e un fel de energizant pentru mine. De fiecare data cand o aud imi vine sa sar de pe scaun si sa dansez asa cum invatasem la 8 ani la Trompy (o trupa de dans la inceputul anilor 90 in Timisoara, unde se dansa un fel de rap-dance). Era a dream-come-true sa ajungi in „Trompy“! Eu ajunsesem acolo, a fost de vis, iar prima piesa pe care am invatat sa ma batzai era „Gonna Make You Sweat (Everybody Dance Now)“ – se dansa in pasi de Mc Hammer si era obligatoriu sa porti salvari si tricou cu elefantei :).
Nu cred in muzica doar pentru ca ma mai joc de-a spiOance la radio, ci pentru ca pentru mine muzica chiar inseamna multe. Poate ca am crescut fiind generatia MTV, VIVA TV (ohh, i miss it...) si VH1... dar noi nu aveam net atunci, aveam tv si era ceva nou sa avem cablu. Tin minte ca ma uitam ore in sir la videoclipuri si nu ma plictiseam (asta prin clasele 3 – 7), iar in liceu adormeam cu radioul aprins pentru ca vroiam sa o aud primul lucru cand ma trezesc. Acum nu pot pleca de pe loc cu masina, daca nu imi fixez scaunul, oglinda (:)) si pornesc radioul preferat.

Asa la un scurt review am intocmit o lista cu piese care ma fac sa ma simt LIKE WOW! chiar si cand am cea mai proasta zi ever:

Depeche Mode – Strange Love
Guns ´N Roses - Sweet Child of Mine
Simple-Minds – Don´t You Forget About Me

Katrina and The Waves – Walking on Sunshine
The Cure – Just Like Heaven, Friday I´m In Love
Keane – Spiralling

U2 - Elevation


Si mai sunt muuulltte dar acum e tarziu si astea au fost primele ce mi-au venit in minte.
Sunt curioasa care sunt piesele care te reprezinta pe tine!

PS: Si da, recunosc, cand ascult Stela Enache si Florin Bogardo „Ani de liceu“, devin melancolica :) ... si lacrimez ( hahaha, nici chiar asa)

Blogul cu SpiOANCE...

Eu sunt Oance, Andreea Oance. Pentru cei care ma stiu sunt poate Andreea, pentru apropiati si familie sunt Andy, iar altii imi spun si mai pe scurt 1c. Fostii colegi imi spuneau Oance (in liceu, Andreea era un nume prezent in clasa in vreo 5 exemplare, iar in facultate am si pierdut sirul), iar din aceasta cauza am cam urat din tot sufletul propriul nume. Mi se parea ca suna URAT, DUR, asa ... bleah... Asta s-a cam schimbat in ultimii ani, cand la facultate fiind, profesorul Serban Foarta facea prezenta la curs. Si cand a ajuns la „Oance“ s-a uitat la mine si a zambit...“Tu esti Andreea....the one...“, a zis. M-a distrat. Asa s-a nascut mai apoi „1c“, iar de aici pana a mi se parea chiar simpatic numele meu, nu a mai fost drum lung. Ba chiar am gasit niste jocuri de cuvinte hazlii: pitzipOANCE, spiOANCE (mana lui Serba la mijloc), pokemOANCE, maimutzOANCE, faraOANCE, vagabOANCE (in varianta banateana) si daca mai vine careva cu idei...abia astept sa radem impreuna .... pe seama lui Oance, bineinteles!

Si acum sa va intreb...stiti reclama aia la Vodafone cu Razvan si Dani?...cand pe Razvan il suna fiica-sa si il intreaba ce sunt alea „pitzipoance“ si raspunsul era „niste pasari“?

... la intrebarea „..Tu ai pitzipOance la tine in curte?“.... ghici ce? Ai mei chiar au!!!

PS: Mai am un prenume...Georgia (unii stiu si asta)!

TO BE CONTINUED...

Foto by Coco!