BVG vs. RATT

Primul lucru care m-a impresionat cand am ajuns la Berlin a fost reteaua de transport public din oras - BVG (Berliner Verkehrsgesellschaft). Exista mijloace de transport in comun care circula peste tot: pe sus, pe jos, pe dedesubt, rapide, semirapide si foarte rapide. Adica, in nemteasca: U-Bahn (metrou), S-Bahn (nu gasesc traducerea in romana pentru ca noi nu avem), Bus, Metrotram (adica tramvai), Regionalbahn (tren care face legatura cu localitatile aflate in apropierea Berlinului) si autobuze expres care circula de la cele 2 aeroporturi, Tegel si Schönefeld, pana in oras. Toate vin la un interval de 5 minute, cel mult 8 in timpul zilei si poate 15 in timpul noptii. Si da, am zis bine, in timpul noptii, pentru ca in weekend, vinerea si sambata, toate circula ´around the clock´. Abonamentul lunar general costa 72 euro, iar seara dupa ora 20 si in weekend poti lua pe cineva cu tine gratis. Iar abonamentul este valabil si o zi dupa ce a expirat. Nimeni nu se risca aici sa circule fara bilet. Amenda costa 40 euro. Controlorii sunt imbracati ´casual´, dar nu cu trening, pantofi cu spitz si geaca de piele, asa cum sunt cei de pe la noi. Si NU, nu accepta spaga!!! Ce mi se pare si mai tare: au site. Pe http://www.bvg.de/ poti imprimi informatii legate de transportul in comun, care mijloace de transport circula si care nu, care sunt alternativele (mereu exista alternative) si mai ales care sunt rutele si cum poti ajunge intr-un anume loc, cu posibilitatea de a schimba mijlocul de transport, ora exacta a plecarii si a sosirii.

Practic, in Berlin nu ai nevoie de masina si nici macar nu iti doresti sa ai. Iar daca o ai, nu prea ai ce face cu ea. Si da, ei au parcari, si subterane si suspendate si de tot felul. Si au si trasee de bicicleta, chiar daca si aici e o aventura sa pedalezi prin oras, totusi te poti simti mai in siguranta decat la Timisoara. Ah, am ajuns la Timisoara: orasul meu de suflet, de care imi e tare dor, mai ales cand vad fotografii primavaratice cu Piata Unirii, cu malul Begheului, cu magnolii infloriti ... imi e dor! Dar nu imi e dor de foarte multe lucruri de la noi. Lucruri, care cred eu, ca nu se vor schimba prea curand. Oare cand vom avea si noi o retea de transport in comun asa bine pusa la punct? Cand ma gandesc la "expresul de Ronat", la tramvaiul 5... am impresia, ca NEVER EVER nu se va schimba ceva. Si da, mai e cale lunga pana sa avem un sistem mai bun. Am citit in seara asta un articol pe agenda.ro care m-a facut sa realizez asta si mai bine: "De Inviere, RATT-ul ne lasa pietoni/ Regia nu va urma traditia anilor trecuti, in care isi adapta orarul de circulatie la calendarul religios" (citeste articolul aici!)
Well, voi ce credeti? In care secol o sa ne apropiem de ceea ce au nemtii?

... harta asta e existentiala in Berlin. Cu ea langa tine, nu te pierzi si ajungi mereu la destinatie. ... si totusi eu ma mai pierd! :P

PS: Aici ai voie sa cari cu BVG-ul si biciclete si animale de companie si sa mananci si SA BEI ALCOOL!!!

Mda, pare o lume fantastica, nu?

Der Kommissar ist wieder hier!

"Jeanny, quit living on dreams – Jeanny, life is not what it seems …"
24 de ani au trecut de cand aceste versuri au rasunat pentru prima oara. Falco a reusit sa faca dintr-un subiect tabu, scandalos, o piesa care sa sune atat de bine. "Jeanny": o fata, o obsesie, un viol, o crima... Iar povestea ei nu s-a oprit aici, pentru ca piesa lansata in 1986 era doar prima din ceea ce urma sa fie "The Jeanny Trilogy". A urmat, deci, "Coming Home" (Jeanny Part II). Cea de-a treia parte insa nu a mai vazut lumina zilei. Moartea subita a lui Falco in 1998, a facut ca trilogia sa ramana nefinalizata. Cel putin, asta s-a crezut pana anul trecut in toamna, cand brusc, la 11 ani de la moarte sa, fanii lui Falco au avut parte de o surpriza senzationala. Falco a reusit sa trimita de dincolo de moarte "The Spirit Never Dies - Jeanny Finnal!" Si deci, ultima parte a trilogiei.





Surprinzator sau nu, Falco pare sa fie acum un fel de 2Pac Shakur. Interesanta este totusi povestea noului album, dar si felul in care piesele au fost "uitate" atat amar de vreme in arhiva unui studio de inregistrari din Frankfurt. Producatorul cu care Falco a lucrat in acel studio, s-a mutat in urma cu multi ani, lasand vechile inregistrari in arhiva studioului. Abia in 2008, cand o teava sparta din studioul german, ameninta distrugerea arhivei, abia atunci ele au fost redescoperite. Piese produse la sfarsitul anilor 80, nelansate vreodata, au iesit la lumina. Si, surpriza! Printre ele si ultima parte a trilogiei: "The Spirit Never Dies - Jeanny Finnal". Un lucru bine ticluit? O strategie de marketing? O pura coincidenta? sau poate un miracol... "Spiritul nu moare niciodata" - un mesaj simplu, dar si putin infiorator. Cert este, ca Johann Hölzel (alias Falco) a reusit prin muzica sa, dar si prin stilul sau unic sa se faca nemuritor.

... sau poate este doar un egoist!

IN MOOD FOR DEPECHE MODE

Aseara am fost la Depeche Mode Party in K17 din Berlin. Clubul este hardrock, well, foarte hardcore in ceea ce priveste persoanele care frecventeaza locul. M-am speriat putin cand am ajuns, dar mi-am revenit destul de repede. In asa numitul "club" sunt 3 "floors" - in fiecare, alt gen de muzica... aproape acelasi fel de oameni. Aseara intr-unul din ringurile de dans era Depeche Mode Party. Ne-am apropiat de intrare si: Iuuhuuu...."reach out and touch faith"!!! Asta era! Am uitat si de faptul ca oamenii din jur imi dadeau fiori si de raceala si de tot.

Now enjoyyyy the silenceee!!!!

Heiße Zitrone!

Bolesc! Nu stiu cum, dar pe mine primavara a reusit sa ma pacaleasca. Am racit. Acum tre´ sa ma tratez. Am cumparat deci o tona de fructe astazi si am de gand sa ma vitaminizez. La indemnul Alinei am pus la fiert lamaie ... acra si multa. Am facut o zeama care miroase bine, dar cand sorbi primul strop: parul ti se ridica de pe cap, stomacul iti da palme, iar tu iti doresti sa nu fi existat lamaie pe pamant. Am incercat sa o dreg cu multa miere, iar acum cu ochi mici si colturile gurii incarligate, ma delectez cu ceea ce nemtii o numesc: "heiße Zitrone".

Bleahhhh!!!

Hai noroc si sanatate!

Fotografie inteligenta de jurnalista!

Life is too short!

La naiba!!! Uneori ma intreb daca oare viata are o placere nebuna de a ne rade in nas? Am piele de gaina si fiori ma trec rauri rauri pe sirea spinarii de minute in sir si cumva senzatia asta nu inceteaza. Citesc si rascitesc pasaje de pe blogul lui Mile Carpenisan si asta ma face sa vad viata cu alti ochi. Am aflat de scurt timp ca jurnalistul, pe care il stiam doar de la televizor, a murit. Il mai vazusem doar de putine ori pe teren, dar niciodata nu am schimbat vreun cuvant. Avea doar 34 de ani si traise poate mai intens decat multi dintre cei care au implinit varsta asta si cu siguranta a trait experiente cat pentru sapte vieti. Am aflat despre starea lui in urma cu cateva zile. Imi parea rau, presimteam cumva ca nu va scapa. Imi ziceam insa: "asta e, asa e uneori viata"! Acum cand am aflat ca s-a stins, am avut un cu totul alt feeling. Am deschis iar blogul lui Mile si am recitit ultimele lui postari. De atunci fiorii se plimba in continuu pe sirea spinarii. Am vizionat si un videoclip dedicat lui, cu imagini din zonele de conflict de unde a relatat, iar piesa care insoteste imaginile, e zguduitoare: Frank Sinatra - My Way.
Nu stiu daca momentul de fata ma face sa vad cele scrise de el altfel, daca eu tind sa interpretez cele citite altfel sau poate pur si simplu e mesajul lui concret. Se zice ca uneori oamenii simt ca urmeaza sa ne paraseasca si fac lucruri remarcabile inainte de a se desparti de noi. Mile Carpenisan a incercat sa salveze, in urma cu mai putin de o luna, viata unui tanar blonav de leucemie. S-a implicat trup si suflet la strangerea de fonduri, pentru ca Daniel Raduta sa poata trai, sa isi vada si sa isi stranga la piept copilul nenascut inca. Ironic, nu?
La licitatia organizata pentru Daniel, Mile a primit o chitara:
"Eu o sa primesc chitara lui Mishu Calian pentru care am licitat si atata s-o batut Hadean cu restu’ pana am castigat eu. Acum numar zilele pana cand o sa o am in mana. Si asta chiar daca nu stiu sa cant la ea :). PS: Chitara lui Mishu Calian o sa o dau copilului lui Daniel. Iar cand va creste mare am obtinut promisiunea lui Alexandru Ivanov ( un chitarist care chiar are clestele pe grif ) ca il va invata sa cante."
Infiorator, nu?

Sa se odihneasca in pace!

3 weeks down, 10 more to go!

Au trecut 3 saptamani de cand sunt la Berlin. Am cunoscut 15 oameni noi. Unii, oameni de radio, altii de televiziune, ziaristi, jurnalisti independenti sau de stat, unii interesanti, altii pur si simplu ciudati, dar in sensul bun. Toti jurnalisti.

Am cunoscut mai bine oamenii de la bursa: Heiner Noske, un fost jurnalist, care la interviu parea foarte dur si rece, este de fapt un domn tare amabil si haios. Jürgen Vietig este si el un domn tare haios, parca mereu stresat si terorizat de faptul, ca mai ales la intalnirile organizate de el, intarziem in draci! E tipic neamt, e mereu punctual! Noi, nu prea!

Nu in ultimul rand, l-am cunoscut pe Clemens Schöll (foto), cel care conduce programul "Medien-Mittler zwischen den Völkern". E nostim, mai ales atunci cand rade: ne scoate din minti si ne facem sa ne tinem de burta de ras si asta pentru ca trebuie sa radem cumva launtric, pentru a nu-si da seama ca radem tocmai de el, ci de gluma zisa. Imi e greu sa explic rasul lui...e ca si cum ar fi o cobinatie dintre un personaj malefic din filmele americane si un om care cam intr-o ureche. :)

In ultimele 3 saptamani am asistat la tot felul de discutii si dezbateri despre temele de interes general din Germania si asta pentru a ne familiariza cu temele frecvente de aici pentru cand vom incepe practica. Asa am vizitat fabrica de panouri fotovoltaice Solon, am fost la Stasi-Museum, la DDR-Museum,

am vizitat Bundestag-ul si am asistat la sedinta din plenul Parlamentului, am discutat cu politicieni si am dezbatut situatia economica a Greciei, criza economica mondiala si multe altele. Am fost in Frankfurt (Oder), un orasel din fosta DDR, in care nu pare sa se mai intample nimic. E cam trist, traieste insa prin Universitatea Viadrina, recunoscuta international, ca fiind una dintre cele mai importante, atunci cand vine vorba de Drept sau Stiinte Economice si Politice. Am trecut la pas peste podul care leaga doua state: Germania si Polonia.

Dupa doar 300 m ajungi peste Oder in Slubice. Oraselul de la granita cu Germania se bucura de o mare popularitate, deoarece aici vin nemtii fumatori (sau contrabandistii) sa isi se aprovizioneze cu tigari ieftine :) ...

Am vizitat redactia postului de televiziune ZDF, un fel de TVR2 al nostru si ne-am facut de cap prin studioul de la "Das Morgen Magazin", matinalul postului tv.

De asemenea am discutat cu producatorii emisiunii "Maybrit Illner", un talk-show cu tenta politica moderat de jurnalista care da, de altfel, si numele emisiunii. In luna mai planuim sa ajungem sa asistam de pe platou emisiunea in direct. Sper sa ne iasa!

Au trecut deci 3 saptamani de cand bantuiesc si spionez Berlinul, orasul si oamenii de aici. Sunt multe natii, deci nu te simti strain. Nimeni nu te priveste ciudat pentru ca esti altfel, ba chiar asta ti se si impune aici. Sa fii altfel! Sa fii boem! Berlinul e un oras al artistilor. Inginerii ar fi cu totii someri si asta pentru ca Berlinul a incetat demult sa mai produca, ci a ramas un oras al serviciilor. Arta si cultura e insa la ea acasa aici. Zeci de evenimente se intampla zilnic si iti dai seama ca esti coplesit, nu poti face fata ofertei. Eu incerc sa fac fata, sa vedem daca reusesc, mai sunt 10 saptamani to go!

1 Euro, Chefin!!!

In sfarsit pare sa fi venit primavara si la Berlin. Desi inca nu prea ne vine sa lasam acasa paltonul si manusile... e totusi placut. Astazi au fost 16 grade (care deobicei se simt in numar mai mic). Ne-am bucurat si de o zi scurta la Berliner Journalisten Schule, asa ca am plecat spre bazarul turcesc din cartierul Kreuzberg. Acesta e un fel de "China town" doar ca "turkish". Cand ajungi aici iti dai seama instant, ca ai patruns intr-o alta lume. Pe strazi intalnesti femei cu val impingand carucioare cu copii si barbati bruneti - totusi suntem inca in Berlin. De doua ori pe saptamana are loc aici asa-numitul "bazar" iar aici se inghesuie lumea sa cumpere diverse lucruri, fie ele traditionale trucesti sau pur si simplu sa cumpere legume si fructe "bio". "Bio" sau nu, ele arata ceva mai natural decat in magazine, deci nemtii, care sunt fascinati de conceptul de "bioware" se inghesuie aici. Altora nu le place inghesuiala si prefera traditionalele "Lidl" si "Aldi". Pe mine nu ma socheaza nimic - doar avem si noi "bazarul" nostru. Materiale, valuri, saluri, baclava, rahat si multe altele, toate stau ticsite pe standuri si isi asteapta clientii. Turcii striga pe limba lor ceva si te indeamna cu "Madam.. 1 Euro!" sau "3 Mangos 1 Euro, Chefin", sa le cumperi marfa. Haos! ... dar in sensul bun.
Am plecat acasa cu un pepene galben, morcovi, ceapa verde, un borcan de "Dolce Leche" (o crema de lapte cu Baileys si alune de padure), dar si o pereche de slapi de casa, care , da, put la fel de tare ca si cei cumparati pe Brancoveanu in bazar:).

"Halt! Hände hoch!" Part 2

Revin astazi cu poze de la experienta de ieri de la Bundeswehr. In majoritatea cazurilor fotografiile vor vorbi de la sine. Enjoy!

Am ajuns la unitatea de la Lehnin...iar de aici am fost luati in primire de Hauptmann Stefan Dördrechter de la Luftwaffenausbildungsregiment (haha, da, asta e unul dintre cuvintele kilometrice tipic germane).

... si am ascultat tot ce ne-a explicat...

Apoi am luat masa impreuna cu soldatii.

... si am mancat iaurt cu furculita:

Republik "Mol":

Bordelul:

Buticul:

Preotul:

Poligonul de tragere:

and...last but not least: the Universal Soldier! :P

"Halt! Hände hoch!"

"Mainile sus! Nu misca nimeni!" Asa ne-am inceput astazi saptamana, mergand cu totii intr-un autocar spre localitatea Lehnin, la aprox. 30 km distanta de Berlin. O dimineata de luni cam morocanoasa, atat din punctul de vedere al vremii, cat si al starii noastre de spirit. Un weekend cu party s-a incheiat, o alta saptamana plina incepe, unde mai pui ca mai e si al naibii de devreme. In fine, niste teroristi au napustit peste noi in autocar si dupa ce ne-au amenintat cu arma au luat 5 dintre noi ostatici. Un sentiment "groaznic", iar pentru unii dintre noi chiar "terifiant"...

... A fost doar un exercitiu al trupelor militare de la Bundeswehr, unul, totusi, cat se poate de real. Am ajuns in batalionul de la Lehnin... un loc interesant, ascuns bine in padure, departe de ochii curiosilor. Brusc, noi femeile, nu mai eram o majoritate - pentru soldatii aflati acolo, poate niste "flori intr-o gradina plina de zarzavat!"
Am intalnit in acelasi timp si imaginea mea suprarealista a "soldatului universal" in persoana unui "Hauptmann", pe care nu am retinut cum il cheama :), insa da, era ca in filme!


Am luat masa acolo, cot la cot cu soldatii si am fost plimbati prin locurile cele mai obscure alea unitatii. Cel mai interesant a fost poate satul improvizat din "Republica Mol", acolo unde traiesc asa-numitii "uati" (numele sunt fictive, desigur). In sat se gaseau de toate...o reconstituire pusa la punct nemteste. Satucul avea de toate: de la corturi ale localnicilor, la bodegi si birturi cu muzica islamica, magazin, bordel :) si biserica. Toti si-au luat treaba in serios si si-au jucat rolul bine, fie ei chiar si actori amatori. Soldatilor li se arata intr-un mod cat mai apropiat realitatii diferitele situatii pe care le pot intampina in zonele de conflict. A fost interesant de vazut si sesiunea de trageri cu arma.. un fel de paintball mai mare, fara paint si fara ball...ci cu gloanta adevarate. A fost interesant cum nu se lasa niciodata un camarad ranit in urma si cum baietii astia mari...se joaca de-a armata...si, culmea, le place!

25...

Ieri, 12 martie, a fost ziua mea. Am implinit 25 de ani. Pfffuuu, o eternitate. Un sfert de veac sau pur si simplu cum spune Asta aproape 50 (jumatate din drumul pana acolo s-a consumat deja). Nu stiu daca a fost asa cum mi-am imaginat ca va fi ziua mea la 25 de ani, dar a fost totusi o zi cu adevarat speciala. Am fost pentru prima oara cand mi-am serbat ziua de nastere departe departe de casa. Iar asta a simtit-o mai mult mama, cea care a vrut sa fie prima care ma felicita si la ora 7 dimineata, cu noaptea in cap a pus mana pe telefon, a format numarul de fix de aici si mi-a urat plina de entuziasm: "La multi aniiiii!" Eu mai putin entuziasmata, pentru ca mai aveam o ora de somn, am mormait ca dorm si prea multe nu imi mai amintesc.


In orice caz ziua mea a inceput frumos: Asta, colega mea de apartament din Lituania nu s-a suparat deloc din cauza telefonului matinal, care a trezit-o si pe ea ceva mai devreme decat preconizat, a iesit la ora 8 din casa, a cumparat a 25 de lalele multicolore, iar la intoarcere a facut si o scurta oprire la brutaria de vizavi pentru croissante cu martipan si ciocolata. M-am bucurat ca aveam totusi pe cineva aproape de ziua mea, iar cel mai mult m-au bucurat florile - mi-au adus asa putin in gand un sentiment placut de "acasa".



La scoala mi s-a cantat "Happy birthday to you" in 3 limbi, in acelasi timp: in lituaniana, in maghiara si in estoniana. A fost nostim! Thanx again colegelor Asta, Mária si Mari!



Impreuna cu Asta (foto), care si-a serbat ziua de nasterea in 10 martie, am pregatit pe seara un mic party restrans la noi acasa. Simona, colega noastra din Slovenia ne-a pregatit cate un tort cu numele nostru pe el, iar Agne, a pregatit niste cocktailuri homemade super-delicioase.

Mai apoi am chefuit in numar ceva mai mare in Kaffee Burger. In toate momentele insa am avut in gand persoanele dragi, care nu m-au uitat: Iusti, Ralu, Alina, Ionut S., Ralu (Ma-ta), Serba, Vali B., Sipe, Mitza, Ancuta, Lavi, Anca Bulgar, Claudia H., Cristina, Bianca, Hreni, Pufy, ohh si multi altii.

Va pup pe toti cu drag si va multumesc pentru mesaje si urari!

Tiganii e si acia!

Nu ca as fi avut impresia ca Berlinul a ramas strain fata de cei care ne fac tara de rusine, peste tot in lume, insa pana astazi, m-am invartit prin zonele in care parea sa nu fi calcat picior de tigan roman. Astazi am profitat de vremea placuta de afara, adica putine grade peste zero si soare din plin. Am plecat la pas prin zona muzeelor de la Berlin: DDR Museum, Altes Museum, Neues Museum, Alte Nationalgalerie, Pergamon Museum si Bode Museum - toate se afla pe asa numita "insula a muzeelor" (Museumsinsel). Am vizitat muzeul Pergamon, dar doar asa ... tot intr-un fel de plimbare. Am profitat de faptul ca aici poti vizita muzee pe gratis cu legitimatia de presa si am zis ca voi reveni cu mai mult timp sa vizitez amanuntit si sa studiez detaliile.

Acum insa revin la povestea de inceput: "Speak english?" dupa care iti vara sub nas un carton cu o poveste impresionanta si apoi te intreaba, "50 cent?" Da, ele sunt... tigancile, cu tinuta tipica: batic multicolor si fuste lungi murdare, vin cu puradei de mana si incearca se sensibilizeze trecatorii. Si aici ii gasesti in fiecare zi, in zona muzeelor, cea plina de turisti.

"Pun pariu ca vii din Romania!" Nu am putut sa ma abtin si a trebuit sa imi satisfac curiozitatea, dar si banuiala. Atat mi-a trebuit, ca am si vazut cum se lumineaza la fata si asta nu e bine, ca nu te mai scapi de ei. Incep cu descantece si rugaminti: "Sa-ti traisca familia... sa fii iubita, frumoaso, da-mi si mie 50 de centi... te rog (asta doar la final)!" Apoi a inceput sa imi spuna ce greu le e, ca nu au ce manca, nu au unde lucra...etc. Nu ma las impresionata si plec. Intru intr-un magazin de suveniruri si apoi pornesc spre casa. Doar cateva strazi mai incolo, ce sa vezi? Dau iarasi nas in nas cu ele... tigancile: "Nu ai vrut sa imi dai nici macar 10 centi..." si imi arata obrazul. Alta striga dupa mine: "Pffuuu, frumoasa esti... Vezi tiganii e si aicea!"

Si... am vazut!

Zidul a zdrobit ghioceii de 8 martie

Astazi a fost 8 martie...si daca nu era Serba, care sa imi trimita sms de dimineata cu mesajul "La multi ani, femeie!" as fi uitat complet ca e asa-zisa "ziua a femeii". Aceasta sarbatoare comunista si-a atins anul acesta, din cate am inteles, centenarul. 8 martie se sarbatoreste deobicei pentru a arata admiratia si respectul in fata femeilor, dar si de multe ori pentru a lupta pentru drepturile sociale ale femeilor. Insa eu cred ca e vorba de mai mult decat atat. Pana astazi pentru mine ziua de 8 martie era o zi frumoasa de primavara, in care numaram zilele pana la ziua mea de nastere si ma bucuram de mireasma florilor. Frezii, lalele, ghiocei si ohhh da, zambilele! Un amestec de parfum care este practic peste tot: in piete, in tramvai sau troleibuz, pe holurile scolilor si pe birourile doamnelor. Astazi am simtit cu adevarat ca imi lipseste acest mic gest, fie si el formal, de a primi in dar o floare.

Am urmarit cu mare atentie strazile Berlinului astazi. Nimeni nu ducea flori nimanui. Doar un batranel care urca scarile de la metrou spre Friedrich Straße tinandu-se de balustrada cu mana dreapta, tinea cu grija sub bratul stang un buchet invaluit intr-o hartie albastra pe care scria simplu: "Blumen".

Aici serbarea zilei de 8 martie este pur comunista si nimeni nu pare sa aiba timp sa se gandeasca la faptul ca, poate, e doar un gest frumos.

In drum spre casa, la Alexanderplatz doar niste nostalgici cu ziare "Die rote Flahne" (Drapelul rosu) de vanzare, si un grup de feministe, pledau pentru "ziua femeii" de odinioara. Aici mirosul de primavara a fost zdrobit de zidul care a cazut acum 20 de ani. Veni-mi-ar primavara!!!

ICH STEH AUF BERLIN!

Oh da, am cam tras chiulul in ultimele zile. Sincer, mi-a fost tare lene ... dar, astazi m-am trezit cu o pofta nebuna de a povesti ce a mai vazut ochiul vigilent al lui "SpiOance" prin Berlin. Am stat, am observat si un lucru este clar: "Berlin" este un cult pentru cei care traiesc aici! "Das ist Berlin!" strigau niste tineri in miez de noapte in S-Bahn, foarte entuziasmati de seara pe care o petrecusera in oras. Am fost la un party cum doar in filme mai vazusem pana ieri. Haos! Un apartament pus la dispozitia tuturor. Oameni care abia se cunosc, inghesuiala, muuulta bere, dar si vin rosu si muzica data foarte tare! Daca ti-e foame, e simplu: mergi la bucatarie si iti faci propria pizza. ;) Oh, dar atmosfera explodeaza cu adevarat abia cand incep sa se auda primele acorduri ale piesei intitulate simplu si sugestiv: "Berlin". Formatia se numeste "Ideal", iar piesa vine din anii 80. Pentru cei care stiu germana, atasez si textul, care vorbeste despre tot ce inseamna "Berlin".

"Ich fühl mich gut! Ich steh auf Berlin!" ("Ma simt bine! Imi place Berlinul!")




Bahnhof Zoo, mein Zug fährt ein,
ich steig aus, gut wieder da zu sein.
Zur U-Bahn runter am Alkohol vorbei,
Richtung Kreuzberg, die Fahrt ist frei,
Kottbuser Tor, ich spring' vom Zug,
zwei Kontrolleure ahnen Betrug.
Im Affenzahn die Rolltreppe rauf,
zwei Türken halten die Beamten auf.
Oranienstraße, hier lebt der Koran,
dahinten fängt die Mauer an.
Mariannenplatz rot verschrien,
ich fühl' mich gut, ich steh' auf Berlin!

Ich fühl' mich gut! (Wir steh'n auf Berlin)
Ich fühl' mich gut! (Wir steh'n auf Berlin)

Graue Häuser, ein Junkie im Tran,
es riecht nach Oliven und Majoran.
Zum Kanal an Ruinen vorbei,
dahinten das Büro der Partei.
Auf dem Gehweg Hundekot, ich trink Kaffee im Morgenrot.
Später dann in die alte Fabrik,
die mit dem Ost-West-Überblick.
Zweiter Stock, vierter Hinterhof, neben mir wohnt ein Philosoph.
Fenster auf, ich hör' Türkenmelodien,
ich fühl' mich gut, ich steh' auf Berlin!

Ich fühl' mich gut, wir steh'n auf Berlin!
Ich fühl' mich gut!Ich fühl' mich gut! (Wir steh'n auf Berlin)
Wir fühl'n uns gut! (Ich steh' auf Berlin)

Nachts um elf auf dem Kurfürstendammläuft für Touristen Kulturprogramm,
teurer Ramsch am Straßenstand,
ich ess' die Pizza aus der Hand.
Ein Taxi fährt zum Romy Haag,
Flasche Sekt hundertfünfzig Mark,
für'n Westdeutschen, der sein Geld versäuft.
Mal sehn, was im Dschungel läuft,
Musik ist heiß, das Neonlicht strahlt.
Irgendjemand hat mir 'nen Gin bezahlt,
die Tanzfläche kocht, hier trifft sich die Scene,
ich fühl' mich gut, ich steh' auf Berlin!

Ich fühl' mich gut! (Wir steh'n auf Berlin)
Ich fühl' mich gut! (Wir steh'n auf Berlin)
Berlin, Berlin, Berlin, ...Berlin, Berlin, Berlin, ...
Ich fühl' mich gut! (Wir steh'n auf Berlin)
Ich fühl' mich gut! (Wir steh'n auf Berlin)

Vom darama "ziduri"!

"Cine doreste ca lumea sa ramana asa cum este, acela nu vrea ca ea sa ramana" - Inscriptie pe o bucata a Zidului Berlinului

Ieri am inceput programul la Scoala de jurnalisti din Berlin. Suntem in total 16 jurnalisti din 9 tari (Lituania, Letonia, Estonia, Ucraina, Cehia, Ucraina, Ungaria, Georgia si Romania)... dintre toti, 3 baieti. Cladirea in care se afla "die Berliner Journalistenschule" este aceasi cu cladirea ziarului Berliner Zeitung, in apropiere de Alexanderplatz. Un loc haotic...as zice. Piata are un aspect tipic socialist. Un loc mare in care probabil in vremurile DDR-ului se adunau oameni asa ca in Romania Socialista si strigau lozinci comuniste. Piata este inconjurata de cladiri gri si santiere, iar asta aduce cumva a Bucuresti, in opinia mea. Berlinul nu este un oras curat...si deci ma simt ca acasa. Nu trebuie sa iti faci griji, asa ca in alte orase din Germania sa nu arunci un muc de tigara pe jos... sau sa nu iti scape vreun gunoi pe strada, pentru ca imediat te-ar arata toti cu degetul. Nu, aici e mizerie si pare ca nimeni nu are nimic impotriva. De aproape o saptamana, de cand s-a topit zapada, care a tinut Berlinul acoperit aproape 2 luni, pe strazi se gasesc acele pietricele de care va spuneam si mai demult. Iar odata cu topirea zapezii au iesit la iveala artificiile si rachetele folosite de anul nou, dar si multe alte decoratiuni de la sarbatori. Pietrisul e tare enervant. E foarte marunt si a fost presarat pe strazi din belsug. Acum iti scartie sub pantofi, iti intra in talpa pantofilor si le gasesti peste tot...de la scari de bloc, la magazine si mijloace de transport in comun. Abia astazi au inceput sa dispara incet, incet de prin oras. Fireste, din centru...sau din multitudinea de "centre" pe care orasul le are. Un mic munte de pietricele s-a format deja in apropierea primariei. Pieticelele vor fi spalate si apoi refolosite.

Aici e foarte frig. Aerul e umed, iar vantul bate cu putere. Se spune, ca aici, la Berlin, simti cu adevarat cele patru anotimpuri. Aici e inca iarna! Nu-mi place!

Dar Berlinul nu e un oras urat. E mai mult decat interesant. Astazi am facut un tur al orasului in grup organizat. Am trecut cu busul pe langa cele mai importante locuri din oras. Si, sunt multe. Am trecut prin partea de est a orasului, prin fostele cartiere ale DDR-ului, dar si prin partea de vest.

Am vazut ramasite din Zidul Berlinului, dar si urme ale lui in asfalt (2 randuri de pavaj care traseaza astfel fostul drum al zidului pe strazile Berlinului de astazi), am trecut pe langa Reichstag (Angi, nu s-a aratat), apoi am trecut pe langa insula muzeelor, dar si bunkerul unde s-a sinucis Hitler (bunkerul a fost bombardat, iar peste el a fost construit un bloc de locuinte), am vazut monumentul in memoria celor 6 milioane de evrei, care au cazut prada Holocaustului, dar si pe langa monumentul homoxesualilor si al tiganilor omorati de nazisti, Brandenburgertor, Potsdamer Platz, Siegessäule, Checkpoint Charlie, Berliner Fernsehturm si multe altele. Sigur, voi reveni cu amanunte cand voi vizita locurile mai de aproape.

Pana atunci: Sa daramam bariere, ziduri, prejudecati!